Parcă mergeam cu viteză spre un zid de beton și parcă până și gesturile îmi deveneau mai lente, mai amorțite. Și parcă nici nu mai puteam să reacționez la anumite gesturi. Parcă devenisem, subit, catatonic. Bănuiesc că nu poți să te sfarmi cu viteză de stânci și să rămâi de-a dreptul întreg.

Parcă acum cineva a pus foc bălăriilor de lângă mlaștină, numite generic suflet, după ce, în prealabil, a trecut peste ele cu buldozerul, iar șenilele au lăsat urme adânci. De fapt ce se întâmplă acum este parțial și rodul acelui episod haios, hilar de-a dreptul, episod consumat cu o mare dezamăgire. Porcăria aia individualistă n-a avut decât rolul de a apropia și mai tare peretele ăsta nenorocit de care m-am frânt.

Parcă aș vrea să mă culeg de pe jos. Dar nu mai am nici răbdarea nici puterea de a face asta. În schimb, tot ce pot să fac este să dezgrop securea războiului și să aștept clipa minunată în care cineva mă va aduna, piesă cu piesă, ciob cu ciob, de pe jos.

Avertizare de cutremur: zilele astea în jurul meu, pe o rază de 50 de metri, este posibil să se producă niște cutremure destul de violente. Beware! Sunt eu, pierzându-mi din cioburi și din suflet. Azi sunt apocaliptic de supărat!