La propunerea lui Mihai Todor, de aici, astăzi vă propun să facem o incursiune în minunata lume a unui bar de rockeri. Barock Petroşani era un loc în care multe chestii se puteau face fără să-ţi aibe careva treaba. Pentru noi era un loc în care ne bucuram de libertate absolută. Desigur, cei din exterior, outsiderii, ne priveau cu alţi ochi. Pentru ei locul ăsta era o „cloacă împuţită” plină de oameni din categoria „puroiul societăţii”.

Interesant este că acolo umblau mulţi oameni cu studii superioare sau liceeni destul de inteligenţi. De fapt tot locul ăla prin oamenii ce-l frecventau era interesant. Ne ştiam între noi foarte bine, ne ajutam, discutam despre orice. În „cloaca aia împuţită” eram cu adevărat liberi, fără fiţe, fără feţe sau măşti.

La fel, foarte interesante erau şi discuţiile de pe la mese. Se începea, inevitabil, cu discuţii despre femei, se trecea la filozofie, apoi se trecea la religie, înapoi la filozofie, apoi la istorie şi tehnică şi se ajungea la iarăşi filozofie. Evident, discuţiile durau mai multe ore şi erau însoţide de bere, multă bere. Vara. Iarna era un frig înăuntru de-ţi clănţăneau dinţii în gură, primele două halbe de vin fiert, că după aceea nu mai aveai treabă. Jucam cărţi, de obicei 66, în 4. Echipa pierzătoare dădea un rând de vin fiert, la halbă.

Nu de puţine ori barul era extrem de plin, peste 100 de oameni, şi toată lumea stătea pe unde apuca. Dacă ajungeai mai târziu de ora 20 nu prindeai loc la mese, în special Sâmbăta.

De câteva ori ne-am şi sărbătorit zilele de naştere pe acolo. Luam una – două – trei navete de bere de la bar, normal, şi tărie. Nu de puţine ori se dădea de băut la tot barul. C-aşa-i în viaţă: mai primeşti, mai dai… Când era ziua cuiva barmanul, Die (nu, nu e în engleză), se apuca şi-şi făcea o cafea sau două, că se anunţa chindie. Şi zicea direct: „- Ce faci, bă? La mulţi ani! Am auzit că dai o bere de ziua ta!”. Şi lua o ladă de bere, o punea pe tejghea şi lua o bere din ea. Restul le dădea sărbătoritului, urmând ca acesta să le plătească la plecare.

Odată, la ziua lui 314ra2 l-am convins pe barman să ne facă cocârţ, un coktail din rom, votcă şi lichior de mentă, în părţi egale. După ce beai o cană de aşa ceva deja simţeai cum ţi se înmoaie genunchii. Şi, la naiba, era şi bun la gust, semăna cu ceaiul de mentă, numai că te sfecleai de la el… O dată am băut vreo 3 halbe fiecare, cam pe lângă anul nou, prin 2000. Şi deşi eram destul de treji, credeam noi, nu ne puteam ridica de la masă. Deloc. Nici cu slujbe.

Mihai Todor, fiindcă a fost şi el la Liceul Teoretic, a continuat buna noastră tradiţie şi a venit şi el pe acolo. Dar nu mai ştiu cu cine venea, că ei erau un pic mai tinerei. Ba, parcă ştiu. „Căluţa” cumva? Că nu venea cu noi la masă şi tu, Mihai, preferai compania ei, sau a prietenei ei, pe care nu mai ştiu cum o cheamă. Desigur, există riscul să mă înşel…

De obicei plecam din bar cam toţi odată, când ne scotea barmanul afară (înclusiv pe patron) că e dimineaţă şi vrea şi el să meargă la nevastă. Mai multe am să spun cu alte ocazii, când am să vă povestesc cum se bora ( de la a borâ) în şir indian, pe afară, dar deja devin prea greţos…