Hai să vă povestesc cum am ajuns să pun scheme complicate pe blog. Poate vreun cititor mai tânăr vrea să învețe să facă și el scheme complicate pentru sisteme sau subsisteme de calcul.

Totul a început de mic, din clasa a cincea, când în sala de limba română, într-un frumos dulap de lemn auriu, era lipit un mic afiș dactilografiat la mașina de scris și care spunea aproximativ așa: „Școala Sportivă din Petroșani organizează cursuri de electronică și radiogoniometrie pentru elevi, începându cu clasa a șasea”. Aia a fost flama.

Atunci mi-am dat seama că trebuie să mă pun cu burta pe carte, să învăț despre electricitate, curent și ce mai trebuie la electronică. Aveam o carte de fizică de liceu și m-am apucat să citesc din ea, începând să înțeleg (nu, chiar nu mă oboseam să citesc formulele, obicei moștenit până în ziua de astăzi) ce se întâmplă.

Am terminat clasa a cincea, a venit vacanța de vară iar eu eram într-un impas, întrucât manualul acela vechi de fizică, cred că din 1983, explica fenomenele fizice, dar nu mă învățase mai nimic din electronică, în afară de rezistențe, bobine și condensatorul plan, în timp ce eu simțeam că electronica este un domeniu mult mai vast.

În prima zi de școală din clasa a șasea, la ora optsprezece, m-am prezentat la poartă la școala sportivă:

– Bună ziua, aș dori să mă înscriu la cursul de electronică pentru radioamatori.

Cel cu care vorbeam, Bela Molnar (coincidență de nume) avea să-mi fie profesor pentru mulți ani. Mi-a spus să vin miercuri, când va începe efectiv cursul, ceea ce am și făcut.

Miercuri seara eram entuziasmat și tot, mai veniseră copii și ei la fel de entuziasmați, am adus și niște prieteni și ne-am strâns o gașcă cam de zece oameni. No, în seara aia ne-a luat profesorul și a început să povestească cu noi și a început să ne recomande ce cărți să citim.

Eu am început cu o carte de electronică mai de grabă simplă, de prin 1956, despre circuite oscilante (zise și oscilatoare), cu tranzistori, condensatori și cristale de cuarț, apoi cu bobine, potențiometre (rezistențe variabile) și tot felul, la final chiar discutând și despre antene.

Oh, ce vremuri! Cu fiecare pagină citită universul meu se mai extindea puțin, astfel încât în vacanța de vară din clasa a VIII-a am mers la examenul organizat de cei de la Direcția de Telecomunicații Timișoara la cabana școlii sportive din Parâng, singurul loc suficient de mare unde să poată da examen toți cei vreo 38 de radioamatori deodată. Ca și paranteză, cred că în perioada aceea am cunoscut-o pe Oana Portase.

A fost un examen greu. Țin minte că subiectele erau individuale, iar la proba de design practic mie mi-a căzut următoarea problemă:

Un echipament radio de înaltă frecvență în banda de doi metri (142 – 144 MHz) produce paraziți puternici pe linia de alimentare, linie de alimentare care deservește și un computer. Să se facă designul unei surse de alimentare care filtrează oscilațiile parazite și care să fie folosită pentru echipamentul radio.

Mi-a stat un pic mintea în loc. Dar apoi mi-am dat seama că e destul de simplu, dacă folosesc în schemă condensatori de mare capacitate, de 20,000 de mF (microFarazi) și peste, într-o construcție cu ce fel de filtru vreau eu (am folosit un filtru π – componentele fiind puse sub forma laturilor literei grecești), cu o punte redresoare și niște tranzistori montați într-un fel ce permitea o stabilitate bună a sursei.

Am obținut permisul de radioamator un an mai târziu (atâta dura pe vremea aia): clasa a III-a românească, clasa a II-a internațională, adică am dreptul de a-mi construi singur echipamentele radio, cu de la sine putere! Vă dați seama ce mândru am fost.

No, cu un an înainte, prin clasa a șaptea, am început să studiez electronica digitală: ce este acela un multiplexor, o poartă logică și alte de-astea, ajungând ca în clasa a opta să studiez modul de funcționare al unui sistem bazat pe microprocesorul Zylog Z80 pe 8 biți, cred că dintr-o carte scrisă de un cadru didactic al Universității Tehnice din Cluj Napoca.

Mi-a fost greu, foarte greu, să înțeleg cum funcționa sistemul. Mi se părea foarte, dar foarte complicat. De exemplu, partea în care se explica coordonarea sistemului de către microprocesor, cred că vreo doisprezece pagini, mi-a luat aproape trei zile și eram mereu pe punctul de renunța când mai citeam încă o dată textul, mă uitam pe schemă și mai înțelegeam câte o bucățică.

Azi așa, mâine așa, în vreo trei luni am înțeles cam 40% din carte. Apoi am recitit-o și am înțeles și mai mult, apoi și mai mult, la final părându-mi-se chiar destul de logică. Așa că după examenul de radioamatori, care a costat niște bani, le mulțumesc frumos părinților, uitându-mă într-o carte cu variate circuite integrate, m-am apucat să-mi concep singur designul unui sistem de clacul.

Nu, nu am reușit să-l fac funcțional, deși am lucrat toată vara la el, întrucât după ce am aliniat microprocesorul, memoria RAM, circuitul de citire a tastaturii, circuitele de intrare și ieșire pentru un fel de port serial, și după ce am pus și circuitul de BIOS, mi-am dat seama că degeaba fac eu schema aceasta, dacă nu-i fac și un program de BIOS care să-l pornească. Atunci mi-am dat seama că fără software, un computer este doar o colecție de circuite integrate montate logic.

Sigur, asta nu înseamnă că m-am dat bătut. În clasa a noua, în weekenduri, lucram la designul unui micro-sistem de clacul pe un bit (da, un bit), folosind un microprocesor serial, la care i-am atașat un circuit de memorie RAM serială și câteva porturi seriale (tot pe un bit). N-aveam atunci imaginația de a folosi opt microprocesoare seriale alimentate cu date de la un circuit de memorie RAM standard, de opt biți, pentru un exemplu simplu de procesare paralelă.

În fine, eu așa am început, cu hardware. Iar secretul este că trebuie să ai pasiune și să studiezi singur, din cărți și de unde apuci. În viață este bine să fii un pic autodidact.