De obicei vorbesc frumos, sau cât de cât decent. Excepţie fac unele articole în care mă revolt atât de tare încât nu mă mai interesează deloc forma ci numai fondul. Şi-atunci vorbesc colorat.

Nu cred că trebuie să îmi cer scuze pentru faptul că nu am niciun pic de respect faţă de politicienii care au permis ţării ăsteia să decadă într-un asemenea hal (anii 1990) şi nu consider că este o realizare faptul că au reuşit, cu eforturi considerabile din partea poporului, să o aducă aproximativ acolo de unde a plecat.

Este ca şi cum un tată pedofil îşi violează fiica şi apoi îşi cere scuze. Este aceeaşi treabă. Adică omul ăla este acolo să-şi protejeze şi să-şi ajute fata nu să-şi bată joc de ea. Iar situaţia actuală a ţării este la fel cu situaţia psihică a unei fete abuzate, care cu greu îşi mai găseşte rostul, locul şi echilibrul.

Nu am şi nu voi avea niciodată respect faţă de oamenii care îi abuzează pe ceilalţi. Nu tolerez şi nu voi tolera niciodată batjocura, minciuna şi nimicnicia. Este ca un fel de cruciadă persoanlă, dacă vreţi, o cruciadă în care lupt împotriva nesimţirii. Ştiu că sună un pic a Don Quijote, nu-mi pasă.

Degeaba am dezvoltat, ca umanitate, tehnici foarte avansate de comunicare, dacă nu transmitem nimic. Degeaba învăţăm istorie în şcoală dacă nu vrem să ne facem o idee înspre ce ne îndreptăm. Şi degeaba cerem ca justiţia din România să funcţioneze corect dacă noi înşine nu spunem lucrurilor pe nume, chiar dacă dor. Adevărata revoluţie morală a româniei începe cu fiecare cetăţan în parte.

Ştiu că no, nu cade bine să citeşti ceva exprimat colorat, mai ales că pe aici se perindă oameni inteligenţi, dar cred că fiecare poate să înţeleagă revolta şi spumele la gură, lipsa de respect faţă de majoritatea politicienilor (să fim sinceri, este o chestie reciprocă) şi, uneori, deznădejdea. În fine, cam asta ar fi apologia limbajului uneori colorat de pe acest blog. Cred că apologia aceasta este bazată pe bun simţ şi corectitudine. Ştiu, e un paradox.