Aveam vreo 20 de ani. Era vară şi stăteam pe o bancă în faţă la Barock Petroşani, alături de prieteni. În faţă aveam o bancă mare, de lem, unde ne ţineam berile, cu privirile îndreptate spre trotuarul de peste drum.

Alături de bere, pe masă mai aveam, fiecare, câte un set de foi şi cartoane, pe care erau trecute cifrele de la 1 la 10. Stăteam, râdeam, spuneam bancuri, etc. Iar când trecea câte o domnişoară ne apucam să-i dăm note, fiecare după gust. Alţii doar aplaudau.

Evident, notele nu erau neaparat pe merit, că de, era o plăcere să şicanăm. Bine, când unuia îi cădeau plombele după câte vreo floricică din asta, noi dădeam note mici, iar el mari, să iasă în evidenţă. Victima întâi se înfuria, dar apoi zâmbea.

Cu piţipoancele (erau şi pe vremea aceea) era simplu. Ele luau note mari, la mişto şi începeau să se umfle în pene, să comenteze şi să se bage în seamă. Prostia lor ne amuza la maxim. Câteodată, însă, mai nimeream şi câte o domnucă mai selectă. Unele ne ignorau, altele zâmbeau. Cert ste că pe strada aia toată lumea zâmbea.