Copacii mor în picioare
În generală, profesoara de engleză mare consumatoare de votcă dar extrem de utilă și de informativă (de am reușit să învăț ca lumea engleza) era în limbă după o piesă de teatru numită “Copacii mor în picioare”.
Ne spunea că este o chestie de voință și de curaj. Mă rog, este puțin ironic, ținând cont de faptul că o dependentă de alcool, altfel pedagogă OK, ne vorbea nouă despre voință și alea. N-am zis nimic, dar atunci am început să îmi pun întrebări serioase și grele despre oamenii din spatele catedrei.
Apoi, după ce dânsa a murit de ciroză pe un pat de spital, m-am gândit dacă nu cumva doar copacii mor în picioare, dar mi-am dat seama că este improbabil, cel mult. Un copac tăiat, căzut la pământ, va muri. Dar nu în picioare.
Fraza asta “Copacii mor în picioare”, frază care m-a marcat și care mă bântuie de atâția ani, sună bine de tot. Dar nu înseamnă nimic.
Brrr! Eu am avut un prof de mate mare iubitor de bautura si de tigari. Si nu era in nici un caz un prof prost. Dar era facut praf mult prea des. Mirosea a bautura la ore, in timpul lucrarilor statea pe jumatate afara si fuma, l-a pescuit de vreo cateva ori ambulanta de la liceu ca era inconstient…
Noi la facultate îl aveam pe unul Tătaru, mulțam Doamne că am luat examenul din a 14-a încercare! Până să se dea legea, fuma în amfiteatru. Kent. Cum s-a dat legea cu fumatul în spațiile publice, cum s-a oprit. Pe noi, amu, nu ne deranja că fuma dânsul, că era tare șod cu țigara mereu aprinsă în stânga. În schimb, ne enerva că ne făcea poftă. Iar cursurile țineau și 4 sau 6 ore.
Eu aveam un profesor de filosofie care tot timpul venea beat la ore. Într-o zi era atât de praf încât, după ce l-am contrazis în legătură cu nu mai ştiu ce teorie, mi-a spus că semăn cu prima lui nevastă. Am presupus că nu era de bine…
😀 Păi cam era de rău…
Ca să revin la titlul articolului, copacii mor în picioare ar putea să fie şi un deziderat al celui dependent de ceva. Când vrei să te eliberezi şi nu poţi, cam orice exemplu de voinţă se transformă într-un ideal pe care ai vrea şi tu să-l atingi. Aş putea merge mai departe cu speculaţiile şi să spun că ar fi putut fi şi o dorinţă de a planta un sâmbure de voinţă în micile suflete ce încă nu au dat piept cu neîmplinirile vieţii, ca o compensare a faptului că pentru ea nu mai existau speranţe.
Dacă aş fi fost dependentă de ceva şi n-aş fi putut să mă eliberez, eu aşa aş fi făcut.
1000% corect. Acela era și dezideratul dânsei, să poată să mai lupte, exact cum ai spus tu. 😀
Vezi că nu se spune „dânsa” sau „dânsul”, ci dumneaei sau dumnealui. Primele forme sunt de fapt nişte regionalisme (din zona Moldovei) care s-au încetăţenit ca pronume personale de politeţe din cauza ignoranţei. Tot timpul m-a zgâriat exprimarea asta, probabil pentru că profesoara noastră de limba română insista mereu să vorbim corect.
🙂 Mie îmi place cum sună. E din poezia aia cu acel gâscan care și-a pierdut papucii în râu.