Pe mine mă văd ca pe o sursă de energie pozitivă (înţelegere, dăruire, iubire, linişte) din care ades îi invit pe cei dragi mie să se alimenteze, să-şi încarce bateriile. Problema este că sursa asta a cam secat iar producţia s-a oprit.

Răbdarea s-a terminat pe la jumătatea lunii Mai şi de-abia pot produce suficientă încât să-mi ajungă şi mie. Stocul de înţelegere va mai dura între 8 şi 10 zile, dacă o drămuiesc la maxim. Stocul de dăruire va mai ţine probabil vreo trei – cinci săptămâni iar cel de linişte se va fi epuizat înainte de târziul toamnei.

Mi-e teamă că din neputinţa mea de a reporni producţia (care se desfăşoară primăvara şi toamna târzie) unii oameni vor fi dezamăgiţi de mine. Îmi pare rău, dar trebuie să accept realitatea cruntă că nu mai pot şi nu mai merge aşa.

Mi-e teamă că vor fi dezamăgiţi că nu mai am ce să le ofer, eu, cel care avea întotdeauna ceva frumos de dat. Mi-e teamă că fără dăruirea mea multe chestii se vor rupe. Şi mi-e teamă că nu pot face nimic decât să aştept venirea toamnei târzii.

Îmi pare rău, sistemul a ajuns la cotele de avarie şi nu mai poate funcţiona corespunzător. Şi-mi pare rău de otrava ce se va deversa peste frumos. Este o dramă umană mai de grabă decât un accident ecologic.