Deși poate părea evident, 1 Decembrie în diaspora este foarte diferit de cel sărbătorit în țară, din cauza prăpastiei emoționale a românilor din diaspora și a acelora din țară.

1 Decembrie în diaspora mi-a dat o stare generală proastă și foarte proastă constatând că România pe care românii din țară o sărbătoresc nu există și nici nu se lucrează la împlinirea acestui deziderat.

România este în continuare divizată în două țări, în continuare România este ținută prizonieră într-o sărăcie impusă de clasa politică (PSD, PNL, UNPR, PC, UDMR), și în continuare investițiile care se fac se fac nu pentru dezvoltare, ci pentru subzistență.

1 Decembrie în diaspora este una dintre acele zile în care trebuie să accepți că ai îmbătrânit, iar România încă nu este țara pe care ți-ai dorit a avea-o în tinerețe. Constați că nu am progresat suficient și că probabil și copiii României vor crește în sărăcie.

O tristețe de o profunzime sfredelitoare m-a cuprins în acest prim 1 Decembrie în diaspora, și nu văd mai multe motive de sărbătoare decât motive de supărare. Or, ar fi fost normal să fie invers.

Cu fiecare om care pleacă, România devine tot mai mică. 5 milioane au plecat. Mai putem vorbi, deci, de o Românie Mare în două țări mici?