Nu știu ce-i cu mine, mi-am pierdut răbdarea, inclusiv în ceea ce privește pliantele. Parcă sunt toate la fel, parcă toate prezintă aceleași produse proaste, cu fotografii modificate, astfel încât toate știfturile să arate bine…

Cumva, reprezentarea aproximativă a devenit o normă a adevărului comercial:

1. Pulpe de pui la 6 lei kilogramul, un adevărat hocus-pocus al agriculturii moderne, magia prin care carnea are mai puține proteina decât gunoiul, o mănânci acum și te ridici de la masă hămesit. Ce ofertă-i asta? O vânzare de iluzii alimentare?
2. Sau altă chestie – și aici sper că niciun pliant actual nu va supraviețui până la sfârșitul secolului acesta – pe lângă carnea crudă de pui, unii pun câte o jumătate de roșie sau ceva. Și, pe bună dreptate, urmașii noștri se vor întreba dacă noi am fost, cumva, oligofreni. Adică, de ce ai strica mâncarea? Pentru că, altfel, nu se explică de ce ai pune un aliment care se mănâncă crud în contact cu un aliment care, dacă nu este gătit corespunzător, te poate îmbolnăvi cu E. coli.
3. Sa, și mai și, la promoție se găsesc de obicei produse de curățenie a casei, nicidecum de igienă a corpului. Și așa ajungem un popor de oameni în care casele sunt relativ curate, dar au gurile murdare (nu vrem să vomităm povestind despre igiena intimă!). Practic, am ajuns ca expresia „să mănânci de pe jos” să coincidă cu „a infecta podeaua asta curată cu mizeriile pe care le ai în gură!”.

În pliante, întotdeauna roșiile sunt frumoase, sau legumele în general. Și asta deformează realitatea, deformând cererea, și ajungem să avem în oferta curentă doar legume sintetice. Și nu e rău, că nu toată lumea poate să-și permită roșii mai scump, dar nu este nici bine, că trăim cu toții într-o irealitate paralelă, în care deși nu-s doi oameni la fel (decât dacă, desigur, sunt gemeni), dar ne așteptăm ca produsele să fie unul și unul, de parcă ar fi xeroxate…

Iar aceasta creează așteptări nerezonabile, cu carnea de pui care-i mai mult albă, cu pieptul de pui care nu-i roz, cu tot felul de bălării care la un moment dat te scârbesc și ajungi să te uiți într-un ordinar pliant și să te întrebi dacă chiar există pe lumea asta care să creadă tot ceea ce văd și, dacă da, de ce nu-i deranjează discrepanța aceasta flagrantă dintre realitate și prezentare.

Până la urmă griul cotidian în care plutim este o cârmuire cvasi-conștientă între apele tuburi ale realității și apele otrăvite ale prezentării. Dar nu, nu vreau nimic, doar eliberez niște gânduri în sălbăticie.