Am ajuns aseară în Petroșani, undeva după ploaie. Aerul era curat, filtrat de praful ce, până mai ieri, se juca vioi cu vântul. Știți cum este aerul primăvara, după ploaie. Parfumat, proaspăt și revigorant.

Era o seară liniștită, tipică pentru colțul acesta de țară, străzile erau aproape pustii și o anume liniște ancestrală se lăsase peste micul târg. Vedeți voi, pe mine călătoriile mă fac să devin agitat. Dar liniștea asta începuse să mă calmeze. Mă regăseam. Pur și simplu aerul era tot parfumat, a flori de cireș, de măr și o mare varietate de alte plante cu flori.

Îmi era bine. Nici nu știam ce dor mă apasă, când am scris că m-a lovit astenia. Dar acum știu. Chiar dacă orașul este un mic șantier acum, tot și-a păstrat ceva din tihna pe care mi-a sădit-o în suflet. Iar eu îi străbăteam străzile umede ale nopții parfumate. Și mi-era dor de asta.