Multă vreme n-am crezut în aşa ceva. Din contră, chiar. Până într-o zi… Yeah, another epic fail!

Eram prin clasa a XI-a şi am mers la Deva la sesiunea judeţeană de comunicări ştiinţifice, împreună cu un prieten. Era o zi călduţă de primăvară, cam prin 28 – 30 Mai. Ajungem de dimineaţă cu trenul, prezentăm lucrările, luăm diplomele şi plecăm înapoi la gară. Pe drum intrăm într-o librărie să luăm câte ceva pentru cunoscuţi. Printre altele luasem o vedere mică şi simpatică pe care se nota un număr de telefon.

Ajungem la gară. Eu eram îmbrăcat în blugi negri, un tricou roşu mulat (mă prindea bine şi-mi scotea în evidenţă trupul herculean) şi pantofi negri de piele iar în cârcă aveam un ghiozdan negru de piele. Fiind tuns scurt şi cu ochelari aveam o faţă de rocker dubios.

Acolo pe peron era ea, o boldă tunsă destul de scurt (mă rog, părul era până la gât) cu o bluză portocalie şi nişte blugi deschişi la culoare. Ea avea ochi albaştri, buzele mici şi finuţe, sâni bine proporţionaţi şi o formă pe alocuri (dacă mă înţelegeţi) de mă băga în boală. Era frumoasă.

Vine trenul. Intrăm în primul vagon şi luăm loc la începutul vagonului, pe dreapta, eu pe o banchetă iar tovarăşul meu în faţa mea şi ascultam muzică rock (Metallica) la un walkman negru (eram asortat ca în Roşu şi Negru, de Stehndal). La un moment dat, cât trenul încă staţiona în gară, din spatele meu apare şi domnuca. Era toată numai un zâmbet. Se pune cu faţa spre mine şi mă proveşte galeş. Jur că mă înţelegeam cu ea din priviri. Jur! Îmi spunea cam aşa:

– Bună, eşti drăgut. Nu vrei să vii lângă mine?

– Bună, vis frumos. Aş veni, dar îs cu bagaj după mine. [Între noi fie vorba, şi tipului cu care eram îi plăcea mult tipa.]

– Hai lângă mine, că nu te muşc…

– [Păi şi-atunci la ce să vin?] Mă doare inima să te privesc şi să ştiu că e doar ceva efemer…

– Ştii, cred că noi doi ne-am înţelege foarte bine.

– Dacă nu eşti frigidă, da, cred şi eu că ne-am înţelege foarte bine. Îmi placi.

– Hihihi! Ce drăguţ eşti.

– Îmi place cum se asortează bluza ta portocalie cu părul tău blond şi ochişorii tăi albaştri şi jucăuşi…

– Şi mie îmi place cum te prinde tricoul.

– Aş vrea să îţi cer numărul de telefon, dar n-am pe ce să-l notez. [Bou îs, că aveam. Doar cumpărasem din nenorocita aia de librărie. Aveam chiar şi pix. Din păcate pentru mine, pentru noi, pentru ceea ce am fi putut să fim, dragostea îmi furase minţile şi nu mai ştiam nimic. Dar aveam, la naiba, aveam!]

– Mi-ar fi plăcut să ne cunoaştem mai bine. Pari un tip interesant.

– Îngeraş blond, nu ştiu cum ai evadat din Rai, dar cert este că Lumina te-a adus în viaţa mea, în inima mea…

– Mereu vorbeşti atât de frumos?

– Doar când un înger frumos îmi bucură ochii…

– Uite, suntem cam de aceeaşi vârstă, avem cam aceleaşi preferinţe…

– Dragoste, nu pe mine trebuie să mă convingi… [Normal, nu io-s de vină. Asshole.]

– Hai, te rog, lângă mine, şi spune-mi ceva, orice. Urechile mele freamătă după şoaptele tale de iubire.

– Dragoste, din cauza ta mi-am uitat toate replicile de agăţat…

– Dragule, nu trebuie să mă agăţi pentru că eu te-am agăţat deja pe tine…

– Corect. Ce-o fi fost în capul meu nu ştiu…

– Eu ştiu…

– Cred că este destul de evident…

– Te asigur că este reciproc.

– Este cu siguraţă prea frumos ca să fie adevărat…

– Este, însă, şi mai păcat să nu încercăm.

Din păcate cu trenul ăla am mers doar vreo 10 kilometri, distanţa între Deva şi Simeria. Şi mai din păcate trebuie să coborâm. Trenul ajunge în gară. Noi ne ridicăm. Îi caut privirea şi i-o găsesc. Îmi zâmbeşte trist:

– Mă bucur că te-am cunoscut.

– Îmi pare rău că plec…

– Aş fi putut să te iubesc, să ştii…

– Aş fi vrut să mă iubeşti. Ba chiar tind să cred că am început să te iubesc.

– Îţi doresc să fii fericit, aşa cum doar noi doi am fi putut fi.

– Îţi doresc să-ţi găseşti pe cineva care să te aprecieze mereu măcar atât cât o fac eu în aceste clipe.

Şi cobor trist din tren. Mă morcovisem rău de tot. Cu ultimele puteri mă întorc spre centrul vagonului unde stătea ea, care ea mă privea atent, încercând să-şi frângă, cu un zâmbet, tristeţea. Şi-mi face cu mâna. Sunt stupefiat. Îi fac şi eu cu mâna şi o privesc lung, încercând să-i transmit că totul va fi bine, cumva, cumva… Şi trenul pleacă din gară şi noi ne priveam. Am urmărit afurisitul ăla de tren până când a dispărut în zare, cu tot cu cea ce mă învăţase că există dragoste la prima vedere. Ajung acasă extrem de visător. Şi la un moment dat mă loveşte leuca în moalele capului:

– Bou eşti bă Binike. Aveai pe ce să notezi nenorocitul ăla de număr de telefon, dar dacă eşti guguştiuc io ce să-ţi fac? Bă vită cu rulmenţi, din cauza ta, creier pane vidat, ea va sta în braţele altuia. Băăăă, eşti mai degeaba decât permite perpetuarea speciei. 10 secunde trebuia să fii şi tu cu picioarele pe pământ şi n-ai fost în stare. Băăă, când îţi fată mintea pui să-mi dai şi mie vreo doi, ca să le sucesc gâtul.

La naiba, am oboit să-mi tot iau rămas bun de la fetele care-mi plac. Am obosit să-mi facă cu mâna (de tai – tai) şi eu să-mi dau palme cu ciocanul, de ciudă. Clar am nevoie de o reformă administrativă în viaţa mea…

Acum sunt convins că există dragoste la prima vedere, doar că este atât de rară…