Eu mi-s acela. Să vedeți fază. Am fost până la Kaufland, că mai aveam nevoie de niște chestii (încă ar mai fi loc, dar mai ho!). Printre altele mi-am luat și un săculeț de cartofi de 5 kilograme, că intenționez să fac o tocăniță de cartofi cu afumătură, mâine sau poimâine…

Mi-am luat și o tavă pentru cuptor, că aia care e în dotare nu se poate folosi de nicio culoare pentru una – două persoane. Am stat, m-am frecat în cap, am luat-o, deși era cam mare pentru a fi transportată în plasă, fiind înaltă. Am mai luat două tablouri de kitsch (vreo 4 lei bucata) făcute în China, că am niște pereți de un alb trist și no, parcă mă lua depresia cu ei așa. Rău, neelegant cum o fi, pereții arată un pic mai vii. Dar să revin.

Evident, mi-am luat și niște legume, etc. Și no, plătesc și ies din magazin. Și atunci îmi pică mie fisa. La vreo două ore după ce luasem cartofii. Nu am atâtea mâini. Stau, calculez repede, evaluez și fac o treabă. Bag tava și tablourile într-o plasă, legumele, pâinea și ce mai luasem (mărunțișuri) în alta. Și-mi pun săculețul de cartofi în cârcă și o iau la pas spre casă, vreo 700 de metri.

Era Vineri seara și cât de cât lume pe stradă. Și eu. Și no, care cum mă vedea începea să zâmbească. Evident, zâmbeam și eu, că doar nu era să plâng. Dacă tot am comis-o, măcar să o comit până la capăt cu demnitate. La un moment dat, un tip ce venea spre mine zâmbnd, văzându-mă cu douăplase umflate și destul de grele și cu bonusul din cârcă, îmi spune:

– Sunteți ca un pom de crăciun.

– Așa-i?

Ce să spun, a fost un pic de veselie pe bulevardul București, iar dacă ați văzut faza să știți că io-s ăla. Doar nu era să duc cartofii în plasă și ardeii în dinți. Sau morcovii. Sau ceapa. Sau usturoiul…