În fiecare an, de ceva vreme, obișnuiesc să-i iau ceva simbolic, un cadou, o chestie, unui om care m-a mișcat în anul respectiv, fie prin bunătate și altruism, fie prin alte trăsături frumoase de caracter de care a dat dovadă. Este, dacă vreți, recompensa mea infimă pentru niște oameni care fac lumea mai bună.

Ca și idee, nu fac treaba sta cu prietenii apropiați, ei fac parte dintr-o altă categorie. Dar în principiu ați înțeles cum stă treaba. No, să vedeți fază, ieri. Plec de acasă din pauza de masă înapoi spre muncă, gândindu-mă ce să-i iau unei colege foarte de treabă, foarte orientată spre echipă și tot tacâmul. Adică nu în fiecare zi vezi pe cineva care total dezinteresat să acorde vreo 30 – 40 de ore din și așa puținul timp liber pentru echipă.

Nu prea puteam să mă abat, că ora era târzie și aveam multă treabă urgentă, așa că a trebuit să mă orientez pe drum. Și, neștiind ce-i place și ce nu, am luat o cutie de praline de la Poiana, că mi s-au părut mie mai de larg consum (deci, statistic, șansele să-i placă erau mai mari).

No, intru cu plasa în birou, îmi las toate cele pe scaun și merg cu plasa la domnișoară. Peste două minute fugeam înapoi la ea, că-mi uitasem o jumătate de borcan de ness la ea în plasă, că rămăsesem fără la birou. În fine, n-am fost acolo să-i văd reacția.

Ca – ca – oooo.

Puii mei, gestul de apreciere contează.