La figurat vorbind. Simt cum, în fiecare zi, rotiţele devin din ce în ce mai şubrede. Tot al doilea cuvânt pe care îl gândesc este numele tău pe care nu-l rostesc aproape niciodată…

Când sunt vesel îmi doresc să fii veselă. Când sunt trist îmi doresc să ai parte de alinare dacă eşti tristă. Când sărbătoresc ceva sunt parţial trist pentru că este încă un eveniment important de la care lipseşti. Când văd ceva frumos mă simt gol. Şi frumosul îl simt gol, pentru că este privit doar de ochii mei.

Când spun ceva frumos mă simt ipocrit. Pentru că inevitabil mă gândesc la tine şi-mi imaginez că-ţi spun ţie acele cuvinte frumoase. Dar mint. Tu nu eşti acolo.

Tu mi-ai oferit liniştea cea mai mare şi dilema cea mai mare. Poate că dăruirea de care sufăr începe să-mi facă rău… Atât de sincer te iubeam încât îmi doream să fii fericită, chiar dacă nu alături mine… Poate că sunt un fraier. Nu ştiu. Este o dilemă pe care nu o pot rezolva singur…

Erai mai frumoasă decât cel mai frumos vis al meu. Erai un vis împlinit dincolo de orice speranţă pe care îndrăzneam să o am.

Mai ţii minte cum mi se tăia respiraţia când mă prindeai în braţele tale? Şi cum râdeam la fazele astea… Tu mă întrebai ce am şi eu răspundeam ca prostul că n-am nimic, când, de fapt, aveam totul. Reînvăţasem să iubesc profund. Tu m-ai învăţat. Iar eu, ca prostul, nu aveam nimic…

Nu ţi-am spus, din laşitate, toate cele ce le aveam de spus. Acum mă dau cu capul de pereţi la nesfârşit şi ştiu că nu pot da timpul înapoi. De aceea…

Ţi-am spus: „Nu pot să promit că te voi iubi mereu dar pot să promit că am să te privesc mereu cu aceeaşi ochi.”. Am minţit. M-am minţit. Am încercat să-mi induc cumva sentimentul că n-am să te iubesc mereu. Am eşuat lamentabil.

Îţi mulţumesc că ai fost a mea. Şi că m-ai iubit.

P.S. Dacă te doare capul mănăncă ceva dulce. La mine are efect.