Având rude în SUA, un prieten de-al meu primea prin poștă, începând cu 1982, revista National Geographic. E drept că începând cu 1988 revistele au început să nu mai ajungă, dar să nu mă leg de chestii nașpa.

No, întrucât revistele astea sunt mișto tare, de multe ori mergeam la el și ne apucam să citim, el o revistă National Geographic, o revistă eu, povesteam despre ceea ce citeam, dezbăteam, ne lămuream, și așa trecea ziua, ca prin vis. Pluteam prin univers ca un pilot al unei nave spațiale, învățam lucruri și chestii noi, vedeam tot felul de erupții mai mult sau mai puțin vulcanice din sistemul solar, vedeam sonda Voyager cu imaginile trimise de ea, vedeam ținuturi noi și frumos colorate, universul nostru creștea cu fiecare pagină, ne era bine.

Cum să spun? Pentru noi, National Geographic era cea mai bună apă pentru setea intelectuală și pentru curiozitatea specifică vârstei. Astăzi, copiii au acces la National Geographic, dar parcă nu-i interesează. Paradoxal, cu cât ne e mai facil accesul la informație, cu atât parcă ne luptăm mai puțin ca să o aflăm.