No, cum fu în concediu

Varianta scurtă:

A fost fain, a plouat din când în când, în special noaptea, ne-am distrat, că am jucat poker și table la ambiție, nu la plăcere, o cățea ne-a furat mâncarea (două caserole de costiță și una de cârnați), dar tot a fost o doamnă că nu s-a atins de băutură, ni s-au stricat pulpele de pui, de a trebuit să le incinerăm, să nu ne atragem dușmanii, lupi, urși, ce alte vietăți mâncătoare de carne or mai fi fost pe acolo, doar eram în inima revervației de vânătoare Parâng, sau ceva de genul, nu aveam semnal la telefon, decât pe Cosmote, nu era nimic în nincio direcție pe o rază de 15 kilometri, deci a fost liniște, mai puțin când am observat un fenomen mistic:

Care, cum trecea cu mașina, ne claxona. Că eram la cort. De ce?

No, varianta horror:

1. Preambul

Eram doar trei domni, un amic, un vecin de-al lui, și eu. Eh, și să nu spun că vecinul ăla era nazist/ fascist/ de-ăla extremist (oricum, îs toți de un singur fel, via Denisuca). Pfuai, cum să vă spun? În astea trei zile m-am exasperat într-un hal fără de hal, de mă rugam să facă ăsta vreo boacănă și să crape. Oricum, în continuare voi vorbi despre ăsta cu titlul de Adolf, după idolul lui curajos, fmm, ăla de s-a sinucis ca șobolanul în buncăr.

Ziua 1

2. Drumul

M-a întrebat și un coleg. Drumul DN7A este complex, ca vorba lui Dinică din Filantropica: viața este complexă și are multe aspecte. Adică sunt și segmente de drum nașpa, precum acesta din apropiere de Petroșani:

Sunt și segmente de drum bun, imediat ce intri în județul Vâlcea dinspre Petroșani:

Însă, cel puțin înspre Voineasa, drumul este între nașpa și OK, adică se poate, cât de cât, circula.

Chestia e că se lucrează la drum:

3. Locul

Pfuai, am căutat locul de campare de ne-a venit rău, nu altceva. Adică, noi l-am căutat cam vreo trei ore, poate patru. De exemplu, am fi vrut să campăm pe marginea lacului Vidra, dar n-aveam unde, că burețarii s-au instalat comod pe marginea lacului, în niște improvizații de gospodării semi-permanente. Normal, aveau și câini și se uitau cam lung la turiști. Mi-ar fi fost târșă să înnoptez lângă aceștia.

Lacul Vidra, un vis prea frumos:

Și o casă semi-permanentă (unele erau grupate, aceasta era singură). Astfel de adăposturi semi-permanente erau destul de frecvente în zona lacului:

Așa că am continuat să mergem până când, pe marginea drumului, am văzut un loc cât de cât curat. Ne-am apucat noi să mai facem curățenie, asta e, dar în vreo cinci minute locul arăta OK. Plus că acolo apusul era absolut fermecător, cu umezeala din aer care se vedea cam în trepte:

Locul nu era prea curat, dar ne-am apucat să-l curățăm noi. Ce m-a deranjat foarte tare este că unii oameni nu știu că lemnul ud nu e bun de grătar, întrucât nu arde, și au tăiat și copaci verzi. Degeaba, desigur. Până la urmă, i-am uscat noi suficient cât să ardă. Dar ne-a luat ceva, și sacrificiul pomilor n-a fost în zadar.

4. Adolf

No, aș minți să spun că nu știam despre Adolf că e mai ciudat, am întâlnit cele mai diverse și cele mai ciudate feluri de oameni, unele fiind de-a dreptul specimene de interes științific, dar Adolf ăsta mi-a întrecut cu mult așteptările. Era mai debil mintal decât îndrăznisem vreodată să cred că pot să umble pe stradă.

Știam că Adolf este un păic îngâmfat, fiind de viță nobilă, urmaș al nu știu câtor generali, bla bla bla. Și mai știam, desigur, că Adolf este un ipocrit leneș, ce se ascunde după principiul gentilomului: "minimul de efort, maximul de efect", dar ce aveam să aflu depășea cele mai optimiste așteptări ale mele în materie de defecte de mentalitate pe neuron cubic. Asta, desigur, în afară de faptul că este un ipocrit laș și incapabil, ce se acoperă cu gloria străbunilor doar fiindcă nu și-o poate crea pe a lui.

Vă spun sincer, cu ăsta în preajmă mă simțeam ca într-un suprarealist roman de Octavian Paler, un roman nescris, despre niște nebuni ce au evadat din ospiciu pentru a-i bârfi pe alți nebuni. Dar veți vedea.

Cum am găsit locul, cum am  montat cortul, un serai de dimensiuni foarte mari. Apoi am aprins focul cu ce resturi de lemn uscat au lăsat cei de dinaintea noastră și ne-am apucat să facem curat pe acolo și, no, cum făceam curat, prietenul meu și cu mine, și cum Adolf își găsise, mișelește, de lucru în altă parte, noi am dat peste un scutec Pampers folosit. Asta este, l-am pus la un loc umed, să se degradeze mai repede.

No, și să nu spun cum iese Adolf al meu din cort, îmbrăcat de parada militară. În vârful muntelui, la dracu în praznic, ăsta era îmbrăcat ăn pantofi negri, pantaloni călcați la dungă, gri închis, o geacă de culoare cărămizie și cu cravata cumva suflecată în interior, pe sub nasturi, ca la anumite detașamente SS sau ce naiba de armate mai aveau nemții fasciști. Eh, dar cireașa de pe tort o constituia o curea neagră de care era legată cu șireturi albe teaca unui cuțit de-al unui pilot Luftwaffe, o replică a unui cuțit original.

Mă înțelegeți, noi eram la mama zborurilor, și ăsta îmi defila în uniformă de paradă prin pădure, folosind pioletul pe pot de baston, având părul negru și tuns scurt, bărbiță și o mustață încovoiată înspre exterior, ca la nobilii germanici de acum 100 de ani, vorbind un pic rârâit, ca să dea savoare falsului accent german cu care ne debita prostii cu un debit îngrijorător. Lui i se părea haios, firesc chiar. Mie mi se părea a fi doar o șaradă, o fanfaronadă, o imitație în care doar răul absolut era autentic.

Sincer, știam din mașină că ăsta e balaur rar, dar parcă faza asta m-a luat pe nepregătite, ca și o alta. No, eram la foc și povesteam mărunțișuri. Cum naiba s-o zbârcești povestind mărunțișuri? Fiți atenți la Adolf. Deci povesteam nimicuri, de genul: bine că nu mai plouă, etc. Și la un moment dat, amicul meu spune că am găsit un pampers aruncat. La care Adolf:

– Îl blestem pe copilul al cărui părinți au aruncat pampersul să aibă o malformație la inimă și să moară în șapte zile…

Secretul ca să te înțelegi bine cu mine este să nu te legi de ăia nevinovați or, în acest caz, limita asta a fost trecută. Izbucnesc:

– Bă, dar ce vină avea copilul ăla?

– Păi e urmașul ălora de au aruncat scutecul.

– Și cine naiba ești tu să judeci și să condamni?

– Până la a șaptea spiță (urmașii de gradul șapte), inclusiv, să se prăpădească oții, bla bla bla…

Mă uit spre prietenul meu, întrebându-l din priviri:

– Pot să-i f*t una?

Îmi face semn că nu, fiindcă l-a luat pe semnătură. Înghit în sec, gândindu-mă să-i pun slănină în bocanci sau să-i ung camera cortului cu unsoare, să vină diseară ursul și să-l mănânce. Sunt un prost, trebuia să nu mă abțin.

Ziua 2

5. Micul dejun

Ne trezim de dimineață, prietenul meu și cu mine, și mergem să căutăm lemne uscate, să facem un pic de jar, atât pentru cafea cât și pentru a găti. Plouase toată noaptea, iarba era udă, nouă ne era frig, eu eram semi-congelat, de-astea. Găsim ceva lemne, facem focul, se face un pic de jar, pun apă la încălzit, fac două cafele Nescafe 3 în 1. Apoi mă apuc de făcut mâncare: am încălzit grătarele rămase de cu seară, am prăjit niște slănină și apoi niște cartofi țărănești, la ceaun.

A ieșit asta:

Noi eram deja plictisiți de muncă și obosiți, când Adolf al meu se trezește plin de vlagă, vesel, cu chef de povestit mizerii. Deh, pe punem să mâncăm, la care Adolf:

– Friptura asta era mai bună dacă era făcută din jidani (evrei).

Să-mi sară pofta de mâncare, nu altceva. Mă uit la el, și Adolf începe să povestească despre cum erau organizate cadavrele sub formă de piramide, în sălile de intoxicare zise și "dușuri", despre cum îi plac lui ungurii morți și alte de-astea. Am crezut că nu aud bine.

6. Prânzul

Băieții au vrut grătare, le-am preparat grătarele, urmând ca ei să le frigă. Adolf al meu numai de critică era bun: ba că lui îi place carnea mai în sânge, ba că de ce o ardem, ba că el își scoate bucățile, ba că una, ba că alta. Tac, sunt un tip elegant, țin la amicul meu, nu-i fac viața grea întrebându-l ce naiba caută Adolf cu noi. Nici acum n-am întrebat.

No, dar Adolf începe să ne povestească despre trădările din partidul lui și cum mulți s-au mutat la PD-L, la cât de mojici sunt ăia și că ce fecioară credulă este partidul care i-a numit în necunoștință de cauză. Cu toată insistența mea, nu putea asocia vreo vină cu prostia din partid, cu numirile proaste și cu trădările. Partidul era o virgină neprihănită, doar ăia de au fost numiți erau vinovați. În încheiere i-am spus:

– E vina voastră, că sunteți papagali fiindcă faceți numiri la candidaturi și funcții fără să știți pe cine puneți acolo. E vina voastră că v-au trădat ăia. Trebuia să puneți niște candidați pe care să-i cunoașteți.

Deliciul meu maxim a fost când am văzut că tipul ăsta nu are nici simțul ridicolului, nici al ipocriziei, când începea să dea detalii picante despre alți doi nebuni, detalii cum ar fi că unul avea nu știu ce defect la testicule. Practic, un nebun bârfea despre alți doi nebuni, spunând că ăia sunt mai nebuni decât el, care el era, ca întotdeauna, în uniformă de paradă militară, deși de profesie este politolog. Mi se părea hilar, sincer.

7. Superioritatea

Mojicul de Adolf făcea orice, absolut orice, ca să iasă el câștigător. Îl băteai la table, te freca la cap până îl lăsai să te bată la poker, orice, numai să tacă naibii din gură. Când i-am zis că-i dau marți, a zis că, citez "nici în visele mele cele mai sălbatice". Și i-am dat marți, să nu se plictisească jucând cu mine.

Evident, m-a luat cu poker și de-alea. Era prima dată când am jucat Texas Hold’em, dar eu spun că m-am descurcat onorabil. În schimb, când i-am zis că să facem un 66, a dat-o pe aia cu fecioara cea sfântă, că el nu joacă așa ceva cu cărți de poker și de-astea. Nu m-a convins, ba din contră.

Aici iarăși îmi venea să râd. Coborâse din lumea lui, în care el era un fel de Zeus cu 72 de virgine, și dăduse cu dinții de mine, ăl mai rău dintre toți ciclopii pământului, care dacă îl lua la  mișto îl ardea cu un stil chirurgical. Se pare că nu era cel mai bun la toate și, se pare că începuse să piardă la propriul lui joc.

8. Cina

Trebuia să mergem să căutăm lemne, pentru seară. S-a jucat la cărți, poker, cine să care un trunchi putrezit, care nu ardea dar făcea suficient abur cât să sperie animalele. Evident, mă irit și pierd, așa că Adolf stă și ne admiră cum tragem de buștean, în timp ce el căra câteva rămurele în mână. Bușteanul, iritat, l-am luat singur și am alergat cu el spre foc, fiindcă era greu, având în jur de 100 de kilograme.

Nici n-aveam cum să nu mă irit, că noi trăgeam ca hamalii de un buștean, iar ăsta plimba rămurele uscate. În fine, găsesc niște lemne mai de Doamne – ajută, și le iau și pe alea. La foc, Adolf începe să spună bancuri cu unguri:

Cică se face ședință la primăria din Cluj, ce statuie să-i facă lui Avram Iancu. Unul dintre consilieri zice:

– Să fie cu mâna întinsă (?) spre Ungaria, să știe că stăm de veghe.

– Și în stânga să fie un ungur spânzurat, să nu fie dubii cu privire la mesaj.

La care Funar intervine:

– Din motive de sănătate publică, propun să schimbăm ungurul în fiecare zi.

Pe lângă asta, începe și cu poezii din alea, împotriva ungurilor, știind că mă cheamă Molnar și că, la o adică, m-aș putea simți atacat. Așa că încep să-i spun bancuri cu olteni, dar se oftică. Dar cel mai tare m-a ofticat cum percepea el următoarea fază:

La recrutare, el fiind cu un an mai mic ca vârstă decât restul din clasă, a mers cu o altă clasă. Și, no, cum nu cunoștea pe nimeni, stătea mai retras și nu povestea cu nimeni. Și psihologa a văzut și, de față cu toți, i-a spus să meargă să facă un control psihiatric.

Reacția lui:

– Vaca dracu. Auzi, să mă trimită pe mine la un control psihiatric de față cu toată lumea, să mă umilească în halul acesta. Când o să ajung la putere, o să o nimicesc, o să o distrug. De-ar ști ea câți generali am eu în familie!

Reacția noastră:

– Mă, tanti aia merită o medalie și o mărire de salariu, că l-a prins pe tiran cu nebunia în sac.

9. Seara

No, se lasă seara, cerul este senin, focul e cam rahitic, că sunt multe lemne ude care nu au apucat să se usuce și care, ca atare, nu ard. La care Adolf începe să facă gâți că trebuiau mai multe lemne de foc, că el ne-a spus că ne trebuiesc mai multe lemne de foc, că suntem nașpa fiindcă vrem să nu culcăm, fiindcă el are chef să mai stea, și alte de-astea.

După care începe să ne povestească din istorie, singura chestie la care se pricepe, în special în contextul în care Fuhrerul lui drag și curajos a făcut bine ce a făcut, și i se părea ceva firesc și amuzant faptul că milioane de oameni au murit în lagăre. Pur și simplu, nu avea nici cel mai mic respect pentru viața umană.

Toate ca toate, dar atâta mojicie, ipocrizie, fățărnicie și nesimțire de la un politician, toate astea îmi violau anal toate principiile, nici nu pot să descriu ce greu mi-a fost să nu-l bat pe Adolf ca pe hoții de cai. Dacă viața nu valorează nimic, să-mi demonstreze sacrificând-o pe a lui. Sau când spunea de nu știu care votanți că sunt niște gâze, niște insecte, pfuai, l-am întrebat:

– Bă, dar nu ți se pare o chestie ipocrită să le ceri voturile unor insecte?

Surprinzător, chiar și această logică absolut elementară l-a luat prin surprindere, neavând un răspuns și bâlbâindu-se.

No, ca între domni, la un moment dat, Adolf ne servește din plosca lui de rom. Beau o gură, îmi vine rândul, mai beau una. No, la ultima gură observ, prin atingere, că plosca asta avea ceva model pe ea. Mă uit mai bine, era zvastica. Carevasăzică, eu beam rom dintr-o ploscă nazistă.

Îmi venea să-mi dau palme. Bine, deja Adolf devenise atât de înfumurat încât îmi venea să-l pleznesc. Zicea că ar da orice să trăiască măcar o săptămână cu gloria lui Napoleon. Omul era atât de insignifiant, atât de stupid și atât de limitat încât nu-și putea clădi propria glorie, dar ăi critica pe subalternii lui Napoleaon care își doreau, și ei, o parte din gloria aia. Câtă ipocrizie! Mă dezgust și spun:

– Bă, dacă Napoleon era atât de bun, ce a căutat iarna în Siberia?

– Băsistule, nu-ți convine ceva și arunci cu noroi.

Vă dați seama, omul mă folosea pe post de contra-argument nașpa. Îi spun:

– Bă, și dacă erau alții crezi că se fura mai puțin?

Cu un talent înfiorător începe ăsta să-mi bage un mix de iRealitatea TV cu Antenele și ceva antisemitism, de am rămas prost. Așa că îi zic:

– Bine, mă, cine trădează oamenii? Băsescu sau voi, care le luați voturile și le vindeți la PSD, cum ați făcut în 2004?

– Și o să le dăm și acum la PSD.

Apoi Adolf începe să ne povestească din faptele eroice ale străbunilor lui generali, etc. Știu că avea un bunic din partea mamei, lucru care îl făcea să fie extrem de îngâmfat – probabil pentru el noi eram doar carne de tun – dar deja îmi venea să-l pocnesc și să-l întreb el ce merite are.

Bineînțeles, ca să demonstreze cât de cult este, ne spune că berea este băutura țăranilor germani și că în armata engleză aceasta a fost interzisă spre servire trupelor timp de nu știu câte sute de ani. Cum naiba să ții la așa o părere preconcepută expirată de sute de ani, nu-mi dau seama.

Ziua 3

10. Micul dejun

Ne trezim ca boierii pe la 12,30. Mă rog, prietenul meu se trezește și-mi spune că ne-a dispărut mâncarea. Mă duc și mă uit. Într-adevăr, ăsta n-avea dume în program, mâncarea nu mai era. În urma discuțiilor, credem că o cățea care ne-a vizita în ziua precedentă a și venit la furat.

Cățeaua a simțit mirosul pulpelor intrate în putrefacție, de a trebuit să le incinerăm. Sigur s-a prins că mai e de mâncare, așa că a venit peste noapte și s-a servit. Asta e varianta oficială. Ia uitați cum arată locul faptei:

No, amu, scriind aceste rânduri, și gândindu-mă mai bine, cred că sociopatul de Adolf a făcut asta. În plasă erau două caserole de costiță pentru grătar și o caserolă de cârnați, un fir lung și gros. Estimez că în total erau vreo 3 kilograme de carne. No, de ce-l suspectez pe Adolf? Întrucât câinele a simțit mirosul pulpelor, doar l-am văzut încercând să se strecoare spre ele, am verificat restul mâncării: era OK, nu se stricaseră decât pulpele, că erau congelate.

Preventiv, întrucât focul era oricum rahitic, spre inexistent, am pus carnea adânc sub apă. Cam o jumătate de palmă, deci niciun miros nu trecea. Iar Adolf s-a culcat ultimul, cică stătea afară, lângă foc, să mediteze și să privească cerul. Știam că e sociopat, deci mi-e clar că nu mai avea chef de mine. Toate trei caserolele se aflau în punga galbenă, care pungă nu avea găuri de colți în ea. La cele trei kilograme pe care le avea, fiind și umedă, era cam greu, să nu spun imposibil, să o ridici din apă cu colții, și să nu faci găuri.

11. Plecarea

Am strâns totul, și am dat să plecăm. Doar că focul era aprins. Așa că m-am dus să-l sting, românește, cu singura sursă de apă aflată la îndemână: eu. Normal, focul arsese mai multe ore, deci nu eram suficient de hidratat, așa că mă un să caut vreun pet aruncat de nobilul popor. Găsesc în 15 secunde. Îl iau, îl umplu cu apă de două pori, și torn apa peste ce mai rămăsese din foc.

Gaze puternice țâșneau acolo unde apa atingea jarul fierbinte, aruncând coloane de abur și cenușă de o jumătate de metru. Adolf mă ia la 13 – 14:

– Bă, simbolistic tu te-ai pișat în locul de unde am mâncat. Dacă și ăia de dinaintea ta s-au pișat acolo, noi practic am mâncat dintr-un veceu public.

Argumentația asta forțată m-a scos din sărite:

– Ce plm vrei? Ă? Bă, dar când am zis să stingem focul, tu ai zis că nu e nevoie, că să-l lăsăm așa, nesupravegheat, și să plecăm. Și nu te-a interesat. Ba, chiar dacă aveai argumentația asta pregătită, mi-o serveai atunci, nu acum, post factum, așa că taci, fmm, până nu-ți cârpesc vreo două. Ce fel de gentilom ești dacă lași focul nesupravegheat? Faci pe intelectualul, dar curge mârlănia din tine, în plm  de ipocrit.

12. Drumul spre casă

Drumul spre casă a fost unul liniștit. După ce i-am zis câteva bravului nostru general, acesta a tăcut ca o zdreanță și s-a prefăcut bolnav de stomac. Probabil îi era greață de faptul că nu sunt atât de bun precum ce știu eu ce general din neamul lui. În fine, a fost liniște, ăsta a tăcut ca mortul, lucru care îmi convenea, așa că drumul înapoi mi-a plăcut.

Evident, a fost umezeală, mai ales de la cât a plouat în noaptea precedentă (spre dimineață, de fapt, că ci la mizeul nopții era senin), lucru care reiese și din ceața prin care am mers o bună bucată de drum.

13. Bonus

Din înțelepciunea lui Adolf:

  • Dacă o căsnicie nu duce la un copil în primii doi ani, aceasta ar trebui să fie anulată de drept, ca în Grecia antică. Și poate decide asta pentru că el este legiuitorul.
    • Vin și eu cu o lege: dacă ai 26 de ani și ești virgin, nu ai dreptul să le spui altora cum să se împreuneze. Legiuitor, sau nu.
  • Genele sunt mai importante ca individul
    • Ne-a spus o pildă pe chestia asta. Cică ceva mare genetician a fost întrebat dacă ar sări în apă riscându-și moartea pentru un frate, iar acesta a calculat câtă informație genetică relevantă se pierde și a spus că nu, dar ar sări pentru doi frați sau șapte veri. Evident, individul, cva om, era valoare neglijabilă.
  • Ipocritul urmaș de generali este înfiat.
    • Și are o etnie numeroasă, nu prea albă, genetic vorbind.

14. Epilog

În rest a fost fain, n-a plouat decât în fiecare seară și în ultimele două zile. Nici nu prea s-a băut, că având așa un specimen exista riscul să ne vedem la Știrile Pro TV de la ora 17. Și nici nu pot spune că m-am odihnit, dar am avut parte de ceva aventură cu fascistul. Oricum, am văzut și păduri întregi defrișate, lucru care m-a deprimat enorm.

 

2 Comentarii

  1. TNH 10 septembrie 2010 la 21:18 - Raspunde

    Punga aia de Oriflame face toţi banii. 👿

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.