Ploaia lui Zebedeu

Când am plecat de acasă, înainte de ora 14, am luat un taxi până la Stadionul CFR și, deși vremea era caniculară, taximetristul mi-a spus că o să vină ploaia, că e cod galben până mâine, de-astea.

Cum la Cluj de obicei plouă după ora 16, cel puțin cam așa a fost vara asta, nu m-am stresat prea tare. No, ajung la coadă, stau, înjur și mor de cald. Între timp, cam după câteva minute, apare și un coleg, povestim și, la un moment dat, cam după o jumătate de oră, când eram foarte în față, a început să se întunece.

În vreo cinci minute mă uitam cum plouă foarte tare într-o parte din Cluj, sperând să nu ajungă ploaia și la noi. Iar cam după alte cinci minute, ca din senin, am simțit cum mirosul aerului se schimbă, semn că e cazul să iau măsuri drastice, așa că am scos acumulatorii din telefon, am băgat telefonul într-un ambalaj de batistuțe de hârtie și, pac, a început să toarne ca la apocalipsă.

Tipul din față avea umbrelă, așa că ne-am făcut toți stup în jurul lui, din păcate cei de pe exterior, printre care și eu, având șansa să fie udați direct de apa care curgea de pe umbrelă.

Așa a fost și în cazul meu, când în trei – patru secunde aveam spatele ud, iar apa aia nenorocită era rece, atât de rece încât pur și simplu am început să gâfâi și să respir adânc și controlat, încercând să fac orice ca să nu-mi ud capul.

Bine, asta n-a ajutat prea mult, întrucât simțeam cum apa rece îmi curge printre fese, prin spatele genunchilor, peste tot, înnebunindu-mă de frig, singura consolare fiind în căldura celorlalte trupuri umane încovoiate și ele de ploaie și de frig, trupuri care se mențineau calde unele pe altele.

Sigur, ploaia era din aia cu vânt, era furtună în toată regula, cu valuri de apă de câțiva centimetri ce curgeau pe trotuarul aglomerat. Iar apa îmi cădea rece pe spate, pe brațe, din când în când și pe piept, pe ochelari aproape orbindu-mă, așa că la plecare mi-am dat jos tricoul ca să nu-mi țină mai frig decât îmi era, l-am stors, și am alergat la bustul gol prin ploaie…

Practic, situația era de tipul: pierzi – pierzi (lose – lose). Dacă plecam înainte să înceapă ploaia, era șansa să nu plouă, eu nefiind capabil să-mi onorez promisiunea către om. Pe de altă parte, și dacă vroiam să plec, unde aveam să mă duc? Și, după ce doar câteva secunde de ploaie m-au udat complet, ce mai aveam de pierdut? Că tot n-aveam unde să mă duc.

Deci nașpa, așa că am luat biletele și am zbughit-o spre mașina colegului cu care eram, coleg suficient de decent încât să mă lase și pe mine lângă casă unde, odată intrat, am sărit direct sub duș, că nu se mai putea. Iar astăzi am făcut un duș lung și fierbinte, necaracteristic mie, ca să scot frigul ce m-a pătruns până la os, ca după o rețetă de rață înăbușită a unui restaurant fin.

Vă jur, nu mai aveam niciun milimetru pătrat uscat pe mine, până și bonurile de masă din portofel mi s-au umezit, noroc că biletele le-am scos repede din portofel, când am ajuns la mașină, lăsându-le la om până mâine, că nu vroiam să se umezească codul de bare de pe ele.

În fine, cum m-a plouat astăzi nu m-a plouat niciodată, iar faza asta, combinată cu coșmarul de azi noapte, mi-a stricat complet ziua.

Pe voi cu ce ocazie v-a plouat așa? Am exagerat cu ceva de i-am înjurată rău pe ăia de la CFR Cluj?

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.