Mergeam la muncă şi, no, o văd. Este o gazelă care mă priveşte cu nişte ochi interesanţi. Aşa că,, din moment ce le ofer tututor ceea ce au nevoie, am zis că e frumos să-i ofer şi ei.

Intru în lift, mă strecor, de fapt, şi uşa încearcă să se închidă. Mă atinge un pic, dar colegul ei e pe fază şi apasă butonul, astfel încât pericolul trece. Ea s-a blocat complet. Povestec cu tipul:

– Mulţumesc.

– Nu face nimic. Bine că nu s-a întâmplat ceva.

– Eh, după cum mi-o fi norocul. Oricum, cel mai deştept cedează. În speţă, uşa.

Gazela mă privea cu nişte ochi negri şi mari şi nu mai putea să lege două cuvinte. Simţind asta, mai bag nişte cărbuni pe foc.

– Nu cred că în acest caz cel mai deştept cedează, spune colegul ei.

– Eh, dacă vă luaţi după faţa mea, să ştiţi că aparenţele înşeală.

– Vai, dar cum să spuneţi aşa ceva.

– Trebuia să mint? [Bine, eram deja un fel de prost genial dacă mă înţelegeţi.]

Ajung unde trebuie. Dau să ies. Îi salut pe oameni. Gazela mă privea cu nişte ohi imenşi, de un negru profund, zâmbind, în continuare incapabilă să lege două cuvinte. Ce pot să spun? Probabil simţise pericolul, în speţă pe mine. Mie îmi venea să râd. Tanti a rămas şocată.