Frica de succes este o boală. Şi, ipohondru cum sunt câteodată, cred că sufăr de ea. Bine, de o formă a ei. Starea mea naturală este una de om de succes (ştiu, modestia). Dar se întâmplă, mai nou, o ciudăţenie: când ajung foarte aproape de un succes încep să mă plictisesc (sau să da înapoi, sau să o zbârcesc).

Parcă îmi pierd interesul, parcă devin apatic, etc. Şi asta numai când mai am de parcurs 1% din drumul spre succes. Şi culmea, îmi doresc succesul. Poate că, pur şi simplu, ajung la un punct în care-mi dau seama că vreau altceva. Dar nu cred. Pentru a avea succes trebuie să muncesc mult. Deci îl vreau.

Sau poate mi-e teamă că odată ajuns la succesul dorit o să-mi fie teamă de noul drum care se deschide, dar atunci de ce mă mai zbat? Aşadar, n-are logică ce se întâmplă. Şi nici nu cred că trece cu aspirină. Aşa că nu ştiu ce să spun. Mai are cineva problema asta şi este dispus să o recunoască public?

Da, ştiu. I’m a loser baby and why don’t you kill me?, vorba poetului.