Venisem de la alergat, mi-era pielea caldă și umedă și încă mai respiram puțin greu și eram pătruns de starea de bine pe care drogul numit atletism o induce după un pic de efort. Eram – ce-i drept – obosit și fericit, după prima sesiune de alergare din acest an și una dintre rarele seri de sport din acest deceniu.

Așa că m-am băgat sub duș, am setat apa să fie exact așa cum îmi place mie de caldă, adică mai de grabă rece – sau doar puțin caldă – precum apa unei bălți scăldate-n soarele zilei, după care m-am lăsat masat de stropii de apă ce-mi frăgezeau pielea și-mi sorbeau din căldura trupului, răcorindu-mă.

Și în acele momente, doar în acele momente, când jetul de apă ce cădea pe claviculă avea un unghi de 45^o față de linia dintre bărbie și umăr, în plan orizontal, am simțit ceva, am auzit cum apa vibra, ca și cum pompele erau în încăperea vecină. Pentru prima dată, am auzit apa călătorind prin instalațiile urbane, pompată din loc în loc cu puterea a mii de ciocane, și – aproape erotic – m-am întrebat:

– Oare câte mii de kilometri de conducte străbate apa asta caldă până la mine?

Apoi m-am simțit umil. Și curat.