Și n-a fost ziua mea. A fost ieri când, spre seară, m-am dus și eu în Piața Unirii să mă urc în turla catedralei catolice Sf. Mihail. Probabil aveam limbrici și nu știam…

Nu știu câtă minte am avut în cap să urc pe scările alea de lemn, când era atât de aglomerat încât lumea staționa pe toate platformele – din lemn și ele. Adică, no, când am urcat, am văzut că e lume, dar m-am gândit că nu e chiar așa de multă, nu…

Cum să spun? Pe niște bârne de lemn, nu prea multe, nu prea groase, nu prea noi, stăteau sute de oameni, pe mai multe nivele. Înțeleg că grinzile erau băgate în piatră și tot, dar nu cred că scările alea au fost proiectate pentru așa un puhoi de turiști.

Adică tuturor ne bâțâia un pic fundul la gândul „Dar dacă?”, așteptând ca oamenii să coboare de le primul punct de observație de la un fel de balcon pătrat, în timp ce lumea s-a strâns buluc pe platforma din scânduri (!), așteptând să urce.

De fapt, nu era doar asta, ci și faptul că treptele vibrau destul de tare la mișcările oamenilor, mulților oameni veniți și ei sî vadă orașul de sus, așa încât, atunci când am atins cu tălpile piatra balconului de la primul punct de observație, n-am mai vrut să plec și zece minute am pândit momentul propice când era traficul mai puțin intens, să pot simți că voi coborî în siguranță.

Când am ajuns jos, îmi tremurau genunchii, mi se uscase gura, eram un pic în stare de șoc și aveam și febră musculară la mușchii costali de la cât am putut să tremur. Cu ocazia asta am făcut și o donație la biserică, poate în câțiva ani pun și ei niște trepte metalice, sau măcar să pună pe cineva la poartă, care să spună că nu-i voie mai mult de cincizeci de persoane în turn, simultan.

Ar fi o idee, nu?

Iarăși, unii urcau cu bebelușii până la platforma superioară, la ceas. Tulai, Doamne, dacă aș rămâne blocat acolo, mi-ar fi frică și să mă scuip ținându-mă de balustradă, vorba aia, piatra și metalul sunt dure, dar nu sunt nici perfecte, nici eterne…

Oricum, la un moment dat cred că eram cel mai dubios de pe acolo, că mă țineam cu mâna de cărămizile din piatră, aproape îmbrățișându-le și nefiind tocmai în apele mele. Sigur, poate nu s-a observat, că mai multe unguroaice în costume tradiționale aveau aceeași problemă ca și mine dar care, totuși, au coborât înaintea mea.

În fine, mi-a fost frică că mă văd la știri „Mai mulți turiști s-au accidentat mortal în timp ce scările șubrede de lemn pe care se aflau s-au prăbușit într-o biserică din Cluj”. Mi-era dor de mama, de tata, de familie, de gheruță și de șnițele de pui cu susan, nu neapărat în ordinea asta.

No, voi cum vă descurcați cu frica? Cum acționați când vă e teamă? Nu de alta, dar ieri chiar am îmbătrânit un an, că nu puteam sta acasă să mă refac după căzătură, nu, cal breaz ce m-a făcut societatea asta.