Nu pot să nu împărtăşesc cu voi o serie de articole care m-au mişcat profund, articole despre cel de-al Doilea Război Mondial, lagăre sovietice, comunism şi închisorile lui. Dacă iertăm să nu uităm, totuşi, niciodată.

Amintirile omului care s-a întors din iad

Românul basarabean născut aproape în acelaşi timp cu România Mare, în 1919, trăise deja, până la 25 de ani, toate grozăviile secolului trecut: naţionalismul fervent legionar, războiul, iadul frontului şi purgatoriul carceral sovietic. Şapte ani şi 32 de lagăre a pătimit Oleg Dombrovschi, din 1944 până în 1951, pentru o Românie care deja nu mai exista la “eliberarea” sa.

Un om cât tot secolul XX

Povestea vieţii lui, în care oamenii mor brutal, după legi fără sens, este rezumatul veacului trecut, când lumea a înnebunit şi a vrut să se sinucidă într-un război cum n-a mai fost. Ne-a spus-o într-o sâmbătă, una dintre acele zile fără nuanţă în care bunicii îşi iau pe genunchi nepoţii şi le spun poveşti de demult. Şapte ore a vorbit, fără pauză, bătrânul.

Purgatoriul sovietic în 32 de trepte

"La mine în casă, dacă mă mai întorc vreodată, nu o să intre picior de rus", şi-a spus în infinitele nopţi siberiene basarabeanul. Nu ura l-a ţinut însă în viaţă. Ci altceva greu de explicat generaţiilor noi: oroarea că nu se va mai întoarce niciodată acasă. În România.

Războaiele nu rezolvă nimic, aduc doar ură şi moarte

România nu mai păstra însă nimic din osatura perioadei interbelice. Basarabia nu mai exista, exista o republică sovietică moldovenească, pe care Dombrovschi n-a acceptat-o niciodată, Regele fugise, iar domnii deveniseră tovarăşi. Suspiciunea era la cote la maxime. Trenul cu prizonieri români, acum oameni liberi prin voia stăpânului sovietic, a fost imediat oprit la graniţă. Oleg şi camarazii săi au fost din nou arestaţi şi duşi în cel mai mare secret la Bucureşti.

Trecutul care nu trebuie să moară

În captivitate a stat mult după ce s-a terminat războiul. Până în 1949. "Ne-au băgat într-o mină de cărbuni". Erau de-a valma: români, nemţi, italieni, unguri. Iarna, temperatura ajungea şi la minus 30 de grade. Povestea capătă accente de umor sinistru. "Nemţii înnebuniseră. Nu mai puteau. Strigau ‘kalt, kalt!’ (n.r. – frig, frig). Noi ne uitam cruciş la ei: ‘Da, e cald al dracu’!’".

[Nota bloggerului: ca urmare a faptului că şi România fusese parte a mecaniismului de exterminare a evreilor condus de Hitler, evreii şi ruşii moldoveni sunt cei din povestea de mai sus.]