Mărturisiri din Mlaștina Disperării

„Îmi amintesc că în sâmbăta care a urmat s-a produs si inevitabila cădere.

Am fost ridicați de pe beton și, sprijiniți, ne-au dus în fata comitetului care conducea torturile, sub comanda lui Prisăcaru.

L-au întins pe Oprișan, un adevărat cadavru, pe un pat. La ordinele lui Prisăcaru, unul din cameră i-a legat picioarele cu o funie.

Apoi am fost luați pe rând toți cei patru rămași, Munteanu, Iosub, Comșa si cu mine. I s-a întins lui Munteanu un ciomag să-l lovească pe Oprișan la tălpi, deoarece corpul era tot o rană.

Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec tăria loviturilor, ci faptul în sine, că a lovit. Cu voie sau fără voie, el a acceptat să lovească si începutul prăbușirii a fost inevitabil.

A fost pus apoi Iosub să lovească. A lovit si el de câteva ori tălpile lui Oprișan. După aceea a scăpat ciomagul din mână, spunând că el nu mai poate lovi. Atunci s-a repezit la el Cantemir, l-a lovit cu un centiron peste cap si cu pumnul în burtă. Iosub s-a prăbușit si a fost dus în lovituri de picior până în colt, sub geam.

Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini (nici atunci nu mi-am dat seama, nici altă dată nu mi-am amintit ce am gândit și am judecat în acea clipă), l-am auzit pe Prisăcaru strigând: „Lovește-ți mentorul, banditule, că te-a învățat filosofie și este un mare șef legionar”.

La spusele lui Prisăcaru în legătură cu filosofia, mi-am dat seama că Oprișan, Iosub si cu mine ne găseam acolo datorită lui Lunguleac, care fusese adus special în celula 18 de la etajul doi, cu misiune. Lunguleac s-a apropiat si m-a izbit în fată cu atâta putere, că din câteva lovituri m-a doborât la pământ. Apoi, tot el mi-a pus ciomagul în mână, zicându-mi: „Lovește-ți profesorul, banditule, că de nu, te omor eu aici”.

Ştiu că am lovit, dar nu din cauza amenințării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai raționa. Că am lovit tare sau nu, nu mai are nici o importantă, ci faptul că am lovit pe omul cel mai drag, de la care învățasem atâtea. Am lovit omul pentru care aș fi fost altfel capabil să merg la moarte. De aici a început căderea.

I-a venit rândul și lui Comșa Ieronim. I s-a dat ciomagul și i sa ordonat să-l lovească pe Oprișan la tălpi. Comșa, care lucrase sub șefia lui Oprișan, fiind șeful Frățiilor de Cruce din Moldova, a refuzat.

Refuzul lui i-a zguduit pe toți cei din cameră. Cred că era primul caz de acest fel pe care-l văzuseră. Atunci i s-a ordonat lui Oprișan să-l lovească pe Comșa. Acesta a zis că nu este capabil nici să ridice bratele.

În urma acestui dublu refuz, Comșa a fost legat de picioare și au fost chemați unii dintre elevii de liceu, frați de cruce, să-l lovească. În urma gestului de mai înainte al lui Comșa, doi dintre elevi au refuzat ordinul; și ce au pățit cei doi bieți copii pentru actul lor de solidaritate, numai ei știu. Iar Comșa, după ce a fost crunt bătut la tălpi, a fost aruncat în colt, pe ciment.

Nu știam ce înseamnă să mă revolt împotriva mea însumi dar, văzând gestul lui Comșa și al lui Oprișan, și mai ales al celor doi elevi, am încercat acest sentiment pentru prima dată și m-am desconsiderat ca pe nimeni altul.

În clipa aceea n-am cerut ajutor și tărie de la Dumnezeu și am rămas singur, după cuvintele Mântuitorului: «Fără Mine, nu puteți face nimic». Atunci mi s-a întunecat mintea și satana s-a folosit de slăbiciunea mea și m-a împins spre cădere.

Așa cum n-am să uit niciodată ochii lui Bogdanovici, atunci când m-am întâlnit cu el pe scară, tot asa n-am să uit ochii lui Oprișan, pe când zăceam în colt, pe ciment.

Dacă n-ar fi fost atitudinea lui Comșa, a lui Oprișan și a celor doi elevi, aș fi putut crede că toți studenții au fost niște criminali. Dar ei m-au trezit la cea mai crudă realitate.

Nu știu ce a mai făcut Oprișan după ce m-am despărțit de el; știu doar că a fost atât de torturat și chinuit la Pitești si Gherla, că s-a îmbolnăvit de tuberculoză.

M-am mai întâlnit cu Oprișan la Gherla, când lucram la ateliere. Îl salutam, cu un deosebit respect, dar nu mă puteam uita în ochii lui. N-am avut niciodată tăria să mă duc să-i cer iertare.

Singurul, dintre cei care m-au torturat pe mine și a avut remușcări, venind să-mi ceară iertare, a fost Costache Păvăloaia.

Se zice că prima greșeală este cel mai greu de făcut, pentru că din momentul când ai făcut-o, lanțul greșelilor a fost declanșat și căderea nu mai poate fi oprită.

În mintea mea se desfășura un proces, al cărui conținut era următorul: dacă Ieronim Comșa, Oprișan, precum si cei doi elevi, au avut curajul și tăria să refuze să lovească, iar eu m-am supus ordinului din slăbiciune și neputință, însemna că eu aveam să ajung chiar mai rău decât Virgil Bordeianu. Şi în acele momente de descumpănire am jurat, în sinea mea, să încerc și iarăși să încerc, cât timp voi mai putea, să nu mai lovesc și să cer numai ajutorul lui Dumnezeu, să mă întărească și să-mi dea putința de a răbda.”

(Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării)

De pe Facebook.