Dragă prietenă / Dragă prietene

„Încă un om a fost omorât de urs!,” așa scria de curând presa. Eu zic că de data asta a fost o luptă dreaptă. Omul era de fapt un braconier din cei care pun capcane și lasă căprioare, urși, iepuri, lupi sau vulpi să agonizeze în chinuri, zile la rând. Apoi, le căsăpesc cu toporul sau le străpung cu o suliță. Să fie clar, eu țin cu ursul!

Victima de ieri nu a fost vânător frate cu râul, ramul, ci un infractor sadic și inconștient. Ursul a avut tot dreptul să-și apere viața. Cu dispensă de la Dumnezeu, și-a facut dreptate chiar după legea făcută de oameni, care interzice vânatul urșilor în acea zonă. Dar cui îi mai pasă de legi în România? Poate doar urșilor.

Se vede că mortul era din aceeași categorie de criminali care au ras codrii mănoși ai României pentru a-i vinde pe nimic. Din vânzări de cherestea, cațiva borfași și-au scos banii de cinzeaca cea de toate zilele. Profit gras au făcut
doar cumpărătorii străini. Iar România a caștigat schimbări climatice și, iată, anul viitor „grânarul Europei” va importa grâu. Și poate și mobilă scumpă din lemn românesc.

Apoi, mai sunt și braconierii care-și fac de cap în deltă, care, pescuind cu dinamită, au adus nisetrul și alte specii de pești și păsări aproape de dispariție. Să-i mai pomenesc pe cei care au dus la topit țevile de irigații? Ce pedeapsă crezi că ar merita toți aceștia? Știu, așa mă gândeam și eu. Speranța e la urși.

Reacția autorităților a fost previzibilă pentru niște minți înguste: omorâți urșii! În timpul vânătorii, un alt urs, rănit de glonț, în loc să fugă, se întoarce curajos, atacă doi gonaci și cade împușcat. Impresionant! Câtă tărie, câtă demnitate! Gloria dinaintea morții, precum a dacilor care mergeau râzând la moarte sigură. Mă obișnuisem cu urșii gunoieri de la Brașov, care, apatici, dau iama prin pubele. Surprinzător, România are încă urși adevărați, vii, cu instinctele nealterate și, mai ales, cu măreția și tăria de oțel a regelui pădurilor carpatine. Și mai sunt și mulți, mulți români pe măsura lor. Doar că acum nu e timpul lor, ci al lichelelor.

Lăsați urșii în pace! Ei mențin sănătatea multor alte specii. Și mai ales sunt un simbol a tot ce a mai rămas nepervertit de consumism și capitalism feudal românesc. Lăsați urșii în pace! Avem de învățat de la ei. Nu urșii sunt problema, ci lăcomia și necinstea oamenilor.

Cristian Victor
22 septembrie 2012

De pe Facebook.

Moartea căprioarei

de Nicolae Labiş

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini…
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

Ceva mă face să cred că și urșii ăia care au mâncat braconieri din cauza secetei, tot la fel s-au simțit, ca și artistul din poezie: Mănânc și plâng. Mănânc!