Google – teatru
Piesa de teatru Google de Ionuț Popescu am văzut-o la Festivalul național de teatru pentru liceeni Viceversa sub regia aceluiași Ionuț Popescu, sub interpretarea trupei de teatru OKaua. Și pot spune că este o piesă ciudată, reprezentând pentru teatru ceea ce muzicalul este pentru film, având multe momente de ritm și dans.
De fapt, piesei și reprezentației în sine îi acord meritul de a reînvia în mine ideea că dansul ritmat poate fi și senzual, o chestie aparent pierdută astăzi. Și asta o spune unul cu înclinații spre tango (dar fără timp de practică, din păcate). Dar să revin la piesă.
În introducere, mai mulți actori intră în scenă cu diverse costumații, de la epoca de piatră la vremuri viitoare. Iar piesa începe cu niște oameni ai epocii de piatră, dansând, dintre care doi luptându-se, iar unul moare și este înviat de un cub de piatră cioplită cu unelte, cub numit Google și care cub este și adulat, iar paleoliticul se termină cu un foarte reușit, ritmat și stilat dans în stil Bantu.
Ca și notă personală, mi s-a părut interesantă ideea adulării tehnologiei. Poate că un vechii oameni ai peșterilor ar adula tehnologia actuală, ceea ce nu m-ar mira chiar deloc.
Apoi piesa continuă cu antichitatea greacă, când deja filozofii se întrebau câte boabe de nisip din clepsidră sunt într-o zi, respectiv cum ar fi dacă fiecare casă are avea în ea un oracol atoateștiutor, cu o aluzie clară spre conceptul de Google, scena terminându-se cu un fel de dans național grecesc (îmi scapă denumirea, totuși) extrem de ritmat.
În continuare, ajungem în Evul Mediu, când Google este un tânăr cam băgăcios în seamă și care le cam stă pe cap nuntașilor (!) Romeo și Julieta cu o tragedie în cinci (!) acte, în timp ce William Shakespeare este un biet saltimbanc. La fel, scena se termină cu un dans, medieval de data asta, însă foarte scurt.
Ne apropiem mai mult de vremurile noastre și ajungem la epoca victoriană care începe cu o genială scenă de curte, cu o prințesă cu bucle artificiale care îi servește pe toți (de pe scenă, adică) cu ceva dulce, numai unul, un ochelarist slăbănog, o refuză. M-a umflat râsul, la cât de frumoasă era fata aș fi spus că în viață este exact invers.
Se pare că tinerii sunt studenții profesorului Humboldt, care vine la ei să le arate “ce mai mare descoperire de la pierderea dreptului de ședere în rai”, pe Rocky, omul preistoric, cel care a murit și apoi a înviat în prima scenă, Google fiind un craniu atoateștiutor folosit de soția profesorului pentru tot felul de treburi, scena terminându-se cu un frumos dans cu batista ridicată și la vedre, în cel mai pur stil medieval.
Atât de frumos au dansat fetele, însă nu doar ele, încât am rămas mască. Și nu doar eu, adică. De fapt, astăzi am acumulat un concept nou vizavi de frumusețea feminină, un lucru deosebit de greu de obținut de la o vârstă încoace.
După asta, ca să ne mai revenim, cică, ne apropiem și mai mult de zilele noastre, în anii 1920 mai exact, când scena începe pe muzică tango, fetele având niște delicioase jartiere negre pe piciorul stâng, scoase în evidență mai ales în timpul unui dans de cancan, moment în care temperatura din sală a crescut până aproape să ne sufocăm. Nu mă întreb de ce.
Dar până la cancan, vedem o fază drăguță cu greșirea unei replici în timp ce se turna filmul Pe aripile vântului, care film era mut (!în piesă, în realitate are și sonor), respectiv în turnatul șase, scena paisprezece, dubla întâi.
Evident, regizorul extrem de adulat de toate femeile este un anume Erik von Googleheim, care femei au făcut cancanul despre care vă spuneam, având niște sexy șorțuri ale căror piepturi erau în formă de inimioare roz, ce se suprapuneau peste sâni, scena încheindu-se în acest mod.
Crezând că am scăpat, m-am bucurat că s-a terminat scena aia fierbinte, nu de alta dar mi s-au uscat buzele. Numai că am fost aduși nu în zilele noastre, ci în Franța anilor 1960, într-o sală de dans în care niște oameni dansau ceva ce se chema Google Dance.
Chestia este că fără a fi sexy sau ceva, fetele aveau o anume frumusețe a mișcărilor cum n-am mai văzut. Iar mie îmi place să dansez. De fapt, această scenă mi-a și reamintit că dansul poate fi atât de senzual (!), lucru care mi s-a părut minunat.
De asemenea, această scenă mai venea cu o surpriză pentru mine: sortarea stilurilor de dans și a epocilor nu se făcea în funcție de ani, cum crezusem inițial, ci în funcție de stilul muzical predominant al epocii, în acest caz muzică pop, scena finalizându-se cu un un foarte frumos și ritmat dans pe piesa și stilul lui Michael Jackson (coloana sonoră fiind Billie Jean).
În final, ajungem la partea cu viitorul și muzică SF, computere, lasere și cumva aveau coregrafie și când scriau la computere (imaginare), ceea ce a fost destul de interesant și, după ce un el și o ea s-au luptat cu lasere în genul Matrix, au avut o discuție aproximativ de genul:
– Hai să ne luăm o vacanță permanentă în lumea cealaltă.
– Ești nebun?
– Hai să ne luăm o vacanță în lumea reală. Să evadăm din Google.
Chestia asta m-a lovit ca un tunet, mai ales că încă nu-mi revenisem din șocul avut la începutul scenei când actorii scriau cu toții pe computer, în mintea mea pictându-se următorul tablou: “Scenă cu bloggeri”.
Piesa se termină cu o scenă cam lungă de dans în trei episoade. După părerea mea, unul ar fi fost de ajuns. Sigur, poate era și din cauza muzicii tehno-tribale. Iar cireașa de pe tort a fost când omul preistoric a intrat pe scenă îmbrăcat în straie de eminență (preot) și-i elibera pe oamenii SF-urilor (era să scriu bloggeri, dar aș fi fost prea nașpa) din Google, ca într-un fel de întoarcere triumfală la umanitate și iubire. După ce unii dintre ei eu mușcat din mărul (ne)cunoștinței.
Piesa este de văzut dacă aveți chef să mergeți la o bere sau să dansați undeva, fiindcă are o coloană sonoră extrem de ritmată.
sunteti cei mai tari
😀 De gustibus…