Cultura care produce artă

Ce semnificaţie are reprezentarea ţăranului în construcţia identităţii naţionale şi ce loc ocupă ţăranii în cadrul comunităţii, naţiunii sau chiar în articularea cetăţeniei? Când e ţăranul  acceptat, identificat şi cum e prezentat ca fiind intrinsec în naraţiunea naţională? Care e rolul său în naraţiune?

Cam acestea ar fi întrebările esenţiale la care ar trebui să răspundem în actuala dezbatere privind fuzionarea Muzeului Ţăranului Român cu Muzeul Satului, iar orice argument pro sau contra ar trebui să ţină cont de faptul că de-a lungul istoriei, ţăranul şi locul său în istoria culturală şi politică şi, implicit, în societatea contemporană au fost adeseori subiecte de dispută şi controverse. În România, arta ţărănească a devenit artă naţională aproape simultan cu devenirea naţională şi statală, adică după apariţia Principalelor Unite.

În lumea occidentală, imaginea unei clase ţărăneşti îndepărtate care a fondat naţiunea s-a creat din filonul naţionalismului romantic. Conform acestei imagini, statele contemporane îşi au rădăcinile în triburi antice, muncitoare, creative şi întreprinzătoare. În contextul istoric al industrializării şi democratizării, forţa magnetică a ţăranului ca simbol al stabilităţii, muncii asidue şi partneriatului social contracara urbanizarea rapidă şi tulburările sociale inerente. Gustul şi apetenţa publicului din secolul al XIX-lea pentru arta ţărănească şi folclor avea o valoare culturală precis stabilită. Această valoare culturală crea o viziune a unui trecut comun cu valori imuabile, iar ţăranul şi societatea agro-rurală îşi aveau locul în muzeu. În devenirea istorică,  venise rândul societăţii industriale.

În secolul XX, umanitatea a trăit apogeul eforturilor umaniştilor şi cercetătorilor ştiinţifici de a amplifica şi aprofunda orizonturile artei recunoscute. Dacă artişti celebri precum Picasso, Chagall, Brâncuşi, Grigorescu, Luchian, Tonitza şi alţii şi-au găsit inspiraţia în producţiile tribale, sămănătoriste şi/sau de inspiraţie folclorică, antropologii şi etnologii ne-au educat în mod logic şi argumentat că arta există în toate culturile şi că nivelele diferite ale creativităţii sunt doar produsul unor analize minuţioase, până pe sub piele, iar uneori e doar studierea aceluiaşi lucru din puncte de vedere diferite şi în scopuri diferite. Şi ceea ce istoricii artelor numeau în trecut „arte decorative”, mergând mai departe şi incluzând şi sculptura în această rubrică şi lăsând pictura ca depozitara celor mai rafinate şi înalte valori artistice si estetice, în prezent antropologii numesc acelaşi domeniu „cultură materială”.

Orice periplu ideatic şi cronologic al devenirii unei naţiuni este unic, iar poporului român i se potriveşte metafora nemuritoare a lui Lucian Blaga cuprinsă în „Elogiul satului românesc”, discursul de recepţie la Academia Română susţinut în data de 5 Iunie 1937, când poetul a spus că „veşnicia s-a născut la sat” şi a argumentat că satul românesc este „singura prezenţă vie încă, deşi nemuritoare, nemuritoare, deşi terestră, unanimul nostru înaintaş fără nume”.

Şi prozatorul Liviu Rebreanu a afirmat în „Laudă ţăranului român” că „la noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi rămâne ţăranul. Atât de mult că, de fapt, ţăranul român nici nu e ţăran ca la alte popoare. Cuvântul însuşi e de origine urbană, cel puţin în semnificaţia actuală. Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. Doar în vremile mai noi şi sub influenţe politice a pătruns şi la noi cuvântul, spre a indica pe omul de la sat în contrast cu cel de la oraş. Ţăranii însă numesc pe ţărani simplu, oameni. De fapt, ţăranul n-are nume pentru că nu e nici clasa, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi – omul român”.

Mai poate ţăranul român să determine „destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală”?, cum spera Liviu Rebreanu? Satul românesc a tezaurizat nenumărate valori spirituale, morale şi culturale care trebuie păstrate şi aduse în actualitate, fără a cădea în nostalgia repetiţiei trecutului, însă nimeni nu mai poate pretinde că satul românesc mai e astăzi aşa cum era acum peste șaptezeci de ani, pe vremea lui Blaga şi a lui Liviu Rebreanu.

Un reper atemporal ca punte între ruptura profundă dintre istoria şi tradiţia bogată a satului românesc este Muzeul Ţăranului Român amplasat în Piaţa Victoriei. Decretul înființării acestui muzeu a fost semnat în 1906 de  Regele Carol I care îl numeşte pe Al. Tzigara – Samurcaş director al Muzeului de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială. Primele colecţii de artă populară tradițională românească apar în 1863, la propunerea lui Alexandru Ioan Cuza, care intuia necesitatea unui astfel de muzeu.Vechi de mai bine de 100 ani, muzeul are galerie de artă, librărie, club şi terasă, fiind deja o instituţie fundamentală pentru identitatea culturală română. Aici satul în înţeles de comunitate reunită şi vibrantă,  punct de reper practic şi spiritual, cum era înainte de a fi răstignit între idealizarea nostalgică şi abandonarea realistă şi practică a contemporaneităţii, încearcă să îşi recreeze identitatea tradiţională.

Epica remarcabilă ce caracterizează evoluţia meşteşugurilor şi artei ţărăneşti, aşa cum este ea colecţionată şi prezentată în Muzeul Ţăranului Român, nu poate fi descrisă şi analizată doar prin metodele convenţionale ale istoriei artei. Trebuie să fii român!

__________

Acest articol n-a fost scris de mine, ci cu drag v-a fost oferit de către Weblike Pro, companie care oferă servicii de web design.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.