[Advertorial] De când am început contactul cu alte culturi, am început să mă simt ca un de de ambasador, ca un fel de ghid al țării și culturii mele, studiind destul de conștiincios alte culturi, pentru a le putea, la o adică, explica turiștilor deosebirile care ne apropie și diversitatea care ne desparte, că e un paradox aici.

[…]

Până la urmă, n-avea ce să nu-mi convină, iar târgul era cinstit, fiecare urmând să-și urmeze muza, iluzia sau uitarea pe tărâmuri străine, ghidat de celălalt, astfel încât, ca doi artiști pseudo-intelectuali ce ne găseam, amândoi cu slujbe mai de grabă din sfera realului, să fim mulțumiți.

Mă rog, în cazul meu a fost simplu, că eu nu m-aș plictisi nici uitat la Polul Sud timp de un an, doar cu cele trebuincioase supraviețuirii și un computer cu un internet decent, însă Finn era mai pretențios și mai aventuros, cu siguranță ros de o mai lungă carieră la birou, între ședințe, decizii și pereți, zi de zi, ani la rândul, dar până la urmă am stabilit că nu-i voi comunica ceea ce am stabilit și că îl voi duce acolo unde eu însumi îmi doresc să merg.

[…]

Odată ajunși la Castelul Peleș, palatul meu favorit, am găsit destul de greu un loc de parcare pentru mașina luată de la un birou de închirieri auto, și n-am putut a nu remarca privirea lui Finn în timp ce studia această bijuterie arhitectonică. Sunt convins că s-ar fi mutat permanent acolo, chiar atunci, și părea în sfârșit a-și fi găsit locul favorit din univers.

Îmi amintesc foarte clar cum, în Holul de Onoare al palatului Pelișor fiind, fără a scoate niciun cuvânt, tăcut ca și cum pașii sau vorbele sale ar fi spart liniștea în mii de cioburi dureroase ca niște ace, Finn s-a pus la masa de lângă un șemineu dosit sub niște scări de lemn, s-a așezat încet, după care a început să murmure o poezie care suna cam așa:

Muză, în colțul întunericului celui mai luminos
Te aștept ca pe un răsărit al lunii dintre nori
Și din pelinul cel mai amar și cel mai veninos,
Gusta-v-oi, spre a te-ntâlni din nou în zori.

[…]

Dar ceea ce l-a mișcat cel mai tare a fost faptul că lângă biroul de lucru al Regelui Carol I se afla un termometru prins pe lambriurile de lemn ale pereților, iar din ceea ce îmi dădeam seama atunci, și avea să mi se confirme mai târziu, lui Finn îi era teamă de frig, fiind îngrozit de faptul că într-o zi ar putea muri înghețat, însă neputând suferi lighioanele și căldurile tropicale, adeseori glumind cu mine și spunând că viața i-a întins o capcană, născându-l ca un fel de pește tropical condamnat de pescari să trăiască în recile ape ale Atlanticului de Nord.

Drept este că Finn și făcea un oarecare efort de a părea unul, fiind bonom și bondoc, îmbrăcat în alb și negru, doar arareori râzând, și asta doar atunci când reușea să găsească puterea de a trece peste ceea ce îl apăsa atât de tare încât, adeseori, la un pahar de seară, greutatea lui o căram amândoi…

[…]

Știam că, într-un fel, Delta Dunării avea să-i fie țărmul cel mai larg, căci aceasta era cel mai nordic loc unde se putea simți ca într-un paradis tropical, fără a fi nevoit să-și facă griji pentru țânțarii purtători de boli tropicale, șerpi veninoși sau pirați ca-n Delta Nilului sau Nigerului.

[…]

Finn dezvoltase o serie de obiceiuri ciudate, în lunga noastră ședere într-un pitoresc și retras, dar nu foarte popular loc de agrement, cu bungalouri din paie și lemn situate pe marginea dinspre nord a valului de pământ pe care se aflau hotelul cel discret și ecologic, piscina și o serie de alte clădiri, printre care chiar și o mică și înmiresmată cherhana, val de pământ delimitat de un îngust canal navigabil. Studiindu-l, am observat că Finn obișnuia să privească și să numere lișițele, încercând să rețină fiecare ce număr are. De pe o zi pe alta.

Mai apoi, ca într-un alt fel de ritual, ceruse un pic de discreție și ca un ponton mai ponosit  să aibă capătul acoperit cu un larg și foarte puțin abrupt acoperiș din paie de grâu, obținând un fel de bungalou fără pereți și cu acoperișul mult mai larg decât pontonul în sine, după care a cerut ca acolo să-i fie dusă o pianină, obiceiul lui fiind acela de a cânta sonate la pian la fiecare ploaie.

Îmi spunea că ploaia dă naștere la o muzică nouă, fiecare sunet lovindu-se de stropii de ploaie și creând un fel de ecouri unice ce nu durează decât o fracțiune de secundă, auditiv asemănătoare licăririi pâlpâitoare a stelelor de pe cer, și insistând că, de fapt, acolo este granița dintre geniul naturii și emoția umană a celui ce în noaptea umedă și ploioasă își cântă iubirea sau uitarea.

– Nu odată am avut viziuni, vedenii, cum vrei tu să le spui, clipe, frânturi de clipă când o regăseam în mintea mea, când creierul, bombardat de miliardele de frumoase ecouri, reușea să-și aducă aminte de frumosul pe care, odinioară, alături de ea, l-am trăit. De fapt, eu nu cânt în ploaie, ci în ploaie plâng trecutul și încerc să mă regăsesc, regăsindu-l.

Așa îmi spunea, în timp ce eu savuram briza sărată a mării stând la umbră în piscina acoperită și pretinzând în continuare că știu să înot, zbenguindu-mă prin apă și stropind ca un delfin, desigur că fără a avea grația acestuia.

[…]

Apoi îmi ceruse să-i arăt cum arată eternitatea și uitarea:

– De ani de zile, povara timpului care a trecut și a aceluia care va veni, dacă vreodată va veni, mă apasă prea greu. Vreau să văd un paradox, vreau să văd ruina și decăderea a ceea ce odinioară era de nedistrus, speranța că toate, inclusiv durerea, se vor stinge, dar în același timp aș vrea să văd speranța că ce a fost odinioară frumos, măcar parțial, se va păstra ca o umbră în timp, ca o promisiune că ceea ce în suflet port mai drag se va păstra peste ani și ani și ani.

Într-adevăr, am fost un pic prins în șah la așa o cerere deosebită, iar soluția genială pe care am găsit-o a fost să-i arăt ruinele dacice și romane din județul Hunedoara, cele două sit-uri arheologice ale celor două cetăți antice cu denumirea de Sarmizegetusa, Traiana și Regia.

[…]

Cu mâna tremurândă, sub ploaia deasă și caldă ce părea a curge necontenit, Finn mângâia atent zidurile, de parcă mâna lui ar fi încercat să atingă ceva de dincolo de piatră, ceva atât de sublim încât nici lumina nu putea reflecta, ca o idee, ca un gând mistic, ca o prezență și o vibrație mișcătoare, neobosit și aproape hipnotizat de ceea ce eu însumi nu puteam să văd, de parcă miracolul mi-ar fi fost interzis de măreția și frumusețea acestui loc în care simțeam, totuși, cum o parte din istoria mea individuală a luat naștere…

[…]

La un moment dat, stând la umbră și sorbind agale dintr-o aromată, și de-acum rece, cafea turcească, îndulcită în mod păgân cu rahat din fructe, l-am văzut pe Finn aruncându-se de-a dreptul pe câmpul acoperit de ploaie, desfăcându-și mâinile ca pe niște aripi și făcând ca un lup, parcă pătruns de ceva sacru.

Admit că în acel moment ceva în mine a început să-și pună întrebări, mai ales că lupul era simbolul dacilor, iar el nu știa asta, la fel cum nu știa că aceștia mâncau varză, în tip ce el îmi spunea că ar mânca niște varză și că mierea este mai bună la îndulcit cafeaua, râzând zgomotos și duelându-se cu un inamic imaginar, folosind un băț putrezit pe post de sabie.

[…]

Scris pentru SuperBlog 2011.