Odinioară spuneam:

– Dacă media de viaţă ar fi de doar 40 de ani, ţi-ai trăi viaţa diferit?

– Nu, pentru că m-am resemnat cu gândul că sunt ceea ce sunt şi că nu pot fugi de mine însumi. Nefericit sau nu, aşa-s eu şi trebuie să îmi port povara. Desigur, mi-ar fi plăcut să fiu mai altfel, poate, dar n-are rost să-mi bat capul cu asta. Sunt ceea ce sunt, indiferent de felul cum trăiesc. Nu poţi alege să fii altcineva. Nu poţi decât, cel mult, să te resemnezi.

Pur şi simplu m-am resemnat cu gândul că instinctul meu de vânătoare nu mă ajută să prind prea multe gazele, la fel cum m-am resemnat cu gândul că instinctul meu de vânat nu mă ajută se devin un iepuraş zemos numai bun de prins de către o lupoaică sau vulpe flămândă, aţi ghicit, de iubire. M-am resemnat. Nici măcar nu mai este o chestie ce ţine de antrenament, ci ţine de experienţă. Ştiu exact ce coamă are fiecare, unde-şi are cuibul şi aşa mai departe. Aşa că no, m-am lăsat de vânătoare.

Ştiu că unii îşi fac blog pentru că este trendy şi pentru că speră să pescuiască ceva (pescuitul pe blog este un sport interesant, dar realmente nefolositor). Mie nu îmi place pescuitul, paradoxal, pentru că sunt sunt expert la dat cu bâta în baltă. De jocuri cu mingi sau bile nici nu mai spun. Am coordonarea ochi – mână a unui parameci sau, altfel spus, dacă îmi arunci ceva am şanse nule să prind iar dacă îţi arunc eu ceva şi tu prinzi înseamnă că eşti sportiv de performanţă.

Cu bowlingul nu pot să mă laud, din contră. Dacă bag degetul într-o găurică există şanse mari să mă intimidez, sau să mă entuziasmez, şi să pied din vedere… orizontul. Da, despre bowling vorbeam, mai ales că bila aia e grea şi no, pentru ea îţi trebuie brand (al meu e destul de lucrat, prietenii ştiu de ce) şi spate.

De fapt, singurul sport pe care îl mai fac, ca să spun aşa, este fotbalul intelectual. Adică no, jucătorii sunt nişte idei iar gândul meu este mingea, care merge de la unul la altul. Câteodată îmi dau şi mie gol, la fel cum, câteodată dar mai rar, alerg singur în mintea mea, ieşind, totuşi, pe un binemeritat loc doi. Ce mai, nu citesc nici măcar ştirile sportive (mi se pare o pierdere de vreme).

Acum cred că înţelegeţi nevoia mea de a face mişcare, preferabil singur, că no, mi-ar fi şi jenă să mă depăşească şi melcii orbi şi dezorientaţi, pe timp de ceaţă. Mi-ar plăcea să vânez raţe şi gâşte (deh, femeile astea!) sau căprioare (atât la propriu cât şi la figurat). De preferinţă singur, în sufragerie. Cum am mai multe şanse să fac asta folosind consola de jocuri Nintendo Wii cred că am să mă mulţumesc cu ea, măcar pentru atrenament. Evident, cu pachetele Wii Sports Resort şi Wii Fit de la TNT Games.

Adică no, sunt sigur că Wii poate fi şi o maşină de agăţat:

– Dragă, hai până la mine să vezi ce jocuri mişto am pe Wii!

– Ce-i aia Wii?

– E o jucărie foarte tare. Are ceva lung… O chestie de o ţii în mână şi dacă o scuturi cum trebuie înscrii multe puncte…

– Vai, porcule.

– Proasto!

– Te vreau.

– Eh, vezi că ştii?

Bine, dacă e fată deşteaptă se prinde că am participat la SuperBlog cu acest articol şi-mi spune că a văzut deja filmuleţul următor: