Omul cu cele zece inele

[Advertorial] […] Oamenii nu mi-ar fi înțeles drama nici dacă le-o desenam pe hârtie. Poate de aceea preferam să nici nu-mi afișez spiritul rebel, profund revoltat, decât, poate, în episoade sporadice, accidentale.

Dar adevărul este că mi-ar fi plăcut, la o adică, să port câte un inel lat pe fiecare deget, din oțel, sculptate, ca un semn de agresivitate pasivă, spunând că “Nu sunt omul lângă care vrei să stai” și simbolic apărându-mă cu pumnul. Mă rog, gestul simbolic era mai profund de atât, în sensul că-mi făcusem un fel de rozetă de luptă din inele, din frumos, ceea ce, pentru oamenii mai profunzi, ar fi fost un semn clar că mă lupt cu demonii mei folosind frumosul.

Pe de altă parte, niciodată n-am fost adeptul umblării cu sufletul pe afară, de parcă ar fi fost o podoabă oarecare. Și poate că aici am greșit, până acum, mă gândeam. Poate ar trebui să fac un exercițiu de sinceritate cu ceilalți și să port inelele pe care le-am dorit a le purta de decenii. În fond, sinceritatea ar trebui să apropie oamenii, nu?

Așa că, într-o zi, m-am decis să intru pe un site de cadouri, să-mi cumpăr singur un cadou, și să-mi aleg cu grijă zece inele, fiecare având un alt simbol. În fond, nici nu era greu, fotografiile tridimensionale ale produselor magazinului virtual ajutându-mă să mă decid relativ ușor pentru că știam, în mare, cam ce vreau. Și-apoi, se puteau face și inele la comandă, robotizat, personalizate, din metalul și cu designul dorit.

Iar eu, în primul rând, îmi doream un inel cu simbolul cuneiform pentru etică, de pe vremea când etica era un lucru simplu, nefilozofic și necondiționat de alte aspecte.

Pe de altă parte, trebuia să îmi recapăt echilibrul, care ce este un concept mai complex, așa că-mi doream și un inel cu simbolistica aceasta a echilibrului în natură, cu un copac stilizat în bătaia soarelui.

[…]

De fapt, oricine își putea face, de-acum, podoabele unicat, dacă așa îi era vrerea, întrucât prelucrarea podoabelor comandate era făcută de roboți, deci manopera era gratuită sau, cel mult, ieftină, în timp ce livrarea era făcută prin curier, cum este și firesc, fără a fi nevoit să-mi bat capul cu toate detaliile mărunte, altele decât cele privind designul și costul inelelor.

[…]

Adevărul este că după ce am deschis cutia și le-am văzut, mi-a venit ideea unui experiment, așa că m-am dus la o dezbatere filozofică unde nu mă știa nimeni, afișându-mă cu inelele pe degete, încercând să văd dacă cineva știe despre ce simboluri este vorba, respectiv dacă știe despre ce vorbește, iar discuțiile acestea nu sunt doar vorbe în vânt sau vreun paravan pentru ascunderea inconsecvenței, indeciziei sau al altor motive de mândrie puțină.

Cumva mă identificasem cu ceea ce erau, acum, mâinile mele și mi-am regăsit menirea de a–i ajuta pe oameni să se privească cu sinceritate așa cum sunt, obicei prost care mi-a atras multe antipatii de-a lungul vremii, întrucât nimeni nu dorea să se vadă plin de nimicnicie, mincinos, lipsit de onestie, impostor sau mai știu eu cum.

Pe de altă parte, era și o manevră de auto-apărare, întrucât mă afișam în fața oamenilor imperfect, câteodată urât, câteodată rău, câteodată tâmpit, însă mereu sincer, iar aceștia mă blamau. Și poate nu m-ar fi deranjat, dacă aceștia ar fi fost în postura morală necesară să arunce cu piatra, însă doar arareori era cazul…

Iar asta mă întrista nespus.

[…]

Scris pentru SuperBlog 2011.

8 Comentarii

  1. Mihai Todor 16 octombrie 2011 la 18:43 - Raspunde

    Dă-le mă dracu’ de inele. Ui’ acia 😀

    • Robin Molnar 16 octombrie 2011 la 18:49 - Raspunde

      😀 Într-adevăr, puteam să bag și eu ceva erotic, de genul:

      Răsuflarea ei călduță îmi mângâia urechea stângă, în timp ce cu mâna ei stângă îmi desena pe piept cercuri din ce în ce mai mari, ea, zeiță a feminității, înger și totodată demon, îmbrăcată doar cu un set de lenjerie bătută cu cristale Swarovsky, cu piciorul stâng mângâindu-mi piciorul stâng și râzând drăgăstoasă în brațele mele…

      Știam că starea aceasta euforică n-avea să țină o veșnicie, dar îmi plăcea și mă măgulea felul în care se gătise special pentru mine și-mi plăcea felul în care mă tachina, în mine crescând vulcanic o pasiune nebună și explozivă pe care noi, prin răsuflări sacadate, aveam s-o domolim în intimitatea unor așternuturi moi…

      Merge? 😀

      • Mihai Todor 16 octombrie 2011 la 21:18 - Raspunde

        Apăi, aștept să văd ce zice juriul 😀

  2. Corina M. 17 octombrie 2011 la 10:34 - Raspunde

    Sigur ca oamenii sunt deranjati cand le arati adevarul. Oamenii nu se mai cunosc pe ei insisi. Mitomania domina orice zvacnire de onestitate. Se pare ca e mai atragatoare decat adevarul care devine mai urat si mai greu sub perdeaua poleita a minciunii.

    • Robin Molnar 17 octombrie 2011 la 21:15 - Raspunde

      Oricum, eu îs ăla rău. =))

      • Corina M. 18 octombrie 2011 la 10:10 - Raspunde

        Oh daaa, am vazut, am vazuuut “razand dragastoasa in bratele mele”. Cel mai rau 🙂
        Buna dimineata cu minuni 🙂

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.