[Advertorial] […]

Logo AMD

Adesea, preferam cu dale de pustietate să-mi pavez sufletul prea plin de iubirea ce nu avea să se consume, ca o cură medicală prin care medicul scoate puroiul din rană…

Mă rog, în acest caz iubirea searbădă și mută și surdă era puroiul, iar dalele pustiirii erau formate din pustiire însăși. Și doar așa, proiectat într-o lume virtuală și pustiită de pustiirile interioare a tuturor celor ce-i formau universul, puteam să îmi găsesc echilibrul.

Eram dependent de realitatea virtuală așa cum sunt, astăzi, dependent de iubire. Și simțeam că grafica de slabă calitate este la fel de de brută și de urât de privit precum sunt amintirile incomplete, pe jumătate uitate.

Într-un fel, duceam o viață dublă. În viața de zi cu zi eram doar un popândău singuratic și rătăcitor în concret precum o balenă eșuată pe uscat, dar în lumea asta pe care o controlam eu, eram sursa de lumină și de optimism pe care o căutam în viața reală, paradoxul făcând ca eu să devin, în lumea aceea post-apocaliptică a jocului Fallout 3, ceea ce căutam în viața mea reală: o rază de speranță, de a fi acceptat și iubit…

[…]

Atunci nu aveam posibilitatea de a pleca în lume și de a-mi împacheta universul într-un ghiozdan, bătând cu pasul cărările unor sălbăticii necunoscute, nu puteam să plec pur și simplu spre tărâmuri noi unde uitarea avea să mă găsească mai ușor. Așa că am ales să-mi ascut visul ca pe o lance a mântuirii, să-l ascut și să-l trăiesc ca și cum ar fi fost real.

Privind în urmă, era ca un fel de salt controlat într-o nebunie facilitară a uitării. Iar eu aveam nevoie să uit și, prin uitare, să mă regăsesc sau să mai amân un pic pustiirea ce va veni.

[…]

AMD Radeon Dual Graphics

[…]

Nu puteam pleca în lume, dar puteam crește calitatea trăirii visului, în speță a jocului în care mă revărsam cu toată deznădejdea mea, prin soluțiile tehnice oferite de AMD Radeon™ Dual Graphics.

Tranziția asta spre tehnologia oferită de AMD a fost la fel de miraculoasă precum trecerea de la amiciție la iubire, precum saltul de la haotice vise în alb – negru la vise ordonate și pline de culoare, de căldură și de raza de optimism pe care doar în vis o iluzie ți-o mai poate da.

[…]

Adevărul este că duceam o viață dezordonată și aveam harul de a le oferi tuturor o sămânță de optimism, ne-cerându-le nimic în schimb, niciunuia. Dar, după cum aveam să aflu pe pielea mea, izvorul seacă dacă nu plouă des. Iar eu nu eram înconjurat de pozitivism, în ciuda faptului că adesea optimismul pe care îl dăruiam mă secătuia pe mine, și cu fiecare suflet salvat din negura întunericului rece al deznădejdii, o parte din mine, irecuperabilă, se pierdea.

Așa am ajuns într-o negură din care nimeni nu mă mai putea salva. Sau în care nimeni nu era dispus să intre de bunăvoie pentru a mă salva. Iar paradoxul face ca acea negură să fie doar iluzia deznădejdii. Și, n-am știut atunci, doar iluzia aceea a jocului acestuia violent și sângeros cu a sa lume pustie mă putea ajuta să sângerez și eu, în sufletul meu, vindecând și cicatrizând ceea ce singur nu puteam corecta.

Dar adevărul este că jocul acesta cu distrugere, moarte, bestii și grafică frumoasă, realistă și senzațională, mă salvase, fiind unealta prin care frustrările se scurgeau controlat, salvându-mă de mine însumi.

Paradoxal, pustiul acesta cel mai pustiu al unui joc despre deznădejde mă umplea de optimism.

[…]

Scris pentru SuperBlog 2011.