[Advertorial] […] Mereu am crezut în puterea exemplului și a corectitudinii. În fond, nu e drept să le ceri celorlalți să facă ceea ce tu însuți nu ești dispus să faci, respectiv mereu am crezut că dacă vrei o schimbare, tu însuți trebuie să te simți dator și să o inițiezi.

Pe drept cuvânt, mă imaginam un fel de Mircea Badea radiofonic, comentând măruntele știri ale zilei, fără vedete, fără silicoane și, întrucâtva, trăind cu impresia că prin intermediul undelor aș putea, cumva, iluzoriu, împărți dreptatea într-o emisiune radiofonică numită „Știri inteligente”, un monolog în care să conteze atât forma cât și fondul subiectelor dezbătute.

Nu știam, atunci, că dreptatea absolută și incoruptibilă este cruzime, la fel cum nu știam că dreptatea făcută altundeva decât în instanță este la fel de relevantă pentru cei corupți precum procesul de ouare a găinii este pentru siderurgie. Dar, mânat de iubirea asta aprigă pentru poporul român, îmi imaginam că este de datoria mea, sau și de datoria mea, să încerc să aduc flacăra bunului simț social în toate casele.

În mintea mea, emisiunea asta în care comentam știrile pe scurt devenise un fel de religie, pentru că (aceasta) avea un fel creștinesc de a „bate din ușă în ușă și de a aștepta să i se deschidă” încă de dinainte de a începe. În fond, nu aveam nici dicție, nici sclipirea genială trebuincioasă unei asemenea întreprinderi.

[…]

Însă prea adesea mă deprimam văzând că, de fapt, oamenilor nu le pasă de justiție câtă vreme nu li se întâmplă lor nimic grav, mă deprimam văzând că, în general, oamenii nu își caută justiția, fiind pasibili de o crâncenă sodomizare administrativă din partea unui stat care își găsea identitatea doar în bani, putere și interese, stat care nu mai era format din cetățeni, ci din acționari, cerându-și mereu dividendele.

Paradoxul face ca moartea psihicului de bun simț colectiv să fi început când în mentalul colectiv a apărut ideea de bani, de capitalism, de oportunitate, ceea ce a dus la o desfigurare morală a unui popor și așa desfigurat intelectual și etic de o jumătate de veac de îndobitocire colectivă.

De fapt, acesta este și motivul pentru care m-am apucat să scriu un roman pseudo-autobiografic și semi-fictiv. Consideram că cei care vor să caute un spectru al luminii, este suficient să îl caute, sau să-i caute pe alții, pentru că nimeni nu este păstrătorul adevărului absolut, dar încă mai sunt destui oameni păstrători ai unor fărâme, spectre, de adevăr.

Dar… […]

Scris pentru SuperBlog 2011.