[Advertorial.] Fiecare poveste are două fețe, oricum ai privi. Adică, dincolo de aparențele înșelătoare se află profunzimile înșelătoare, întrucât mereu adevărul este simplu, precum zilele lungi și leneșe ale unor vacanțe, fie că vorbim despre vacante Grecia, Turcia sau Austria, privind portul protejat de furia mării printr-un dig de piatră albă ce-n lumina arzătoare a soarelui pare a fi un fel de spumă marină împietrită într-un timp imemorial, ca și cum ne-trecerea timpului ar proteja cele trei bărci pescărești ruginite de hăul hazardului.

Peisaj nordic din insula Samothraki, Grecia

Cumva, dealurile de deasupra micuțului port pescăresc păreau pictate, nu de o mână divină atotștiutoare, omniprezentă și neiertătoare, ci de mâna firească a necesității, a esteticului și  întâmplării și puțin a lipsit ca, de căldură și de emoție, să-mi pierd respirația, căci insula Samothraki încă mai avea ceva din misterul unui teritoriu încă incomplet descoperit, în ciuda multimilenarei prezențe umane în acest colț de rai.

Îmi plăcea mult întrucât, la Est, insula Samothraki are niște versanți abrupți precum în povestirile lui Jules Verne, de parcă aici, la o aruncătură de băț de Istanbul, lângă această elenă bucată de piatră albă udată de Marea Egee s-ar afla însuși capătul lumii, cu misterioase și neștiute grote în care pirații din negura istoriei și de la marginea visului își ascundeau comorile neprețuite.

Cumva, în micuțul port Kamariotissa, cu a sa populație de sub o mie de locuitori, nu poți să stai și să privești apusul de pe digul înalt, să te lași mângâiat de briza proaspătă ce bate dinspre marea cea sărată, să asculți cum valurile măsoară trecerea timpului și să spui că da, viața merită trăită între patru pereți ori să urci sus, până pe vârful muntelui Fengari, să vezi cât de mică lumea se întinde la picioarele tale, să înțelegi că insula este doar un fir de nisip albicios într-o mare de albastru, după care să-ți dorești să asculți claxoanele și motoarele urbanului cotidian.

Cumva, nu ruperea de modernism m-a ajutat să reintru în contact cu mine însumi, ci reîntoarcerea la natură și la natura simplă a lucrurilor, la un pahar de vin roze într-un pahar ușor aburit lângă un ied la proțap, la înălțarea unui zmeu pe o plajă pustie – ca un semn către semeni, că sunt aici și sunt bine, acum – sau la savurarea perseidelor în bezna ascunsă a acestui loc minunat ce noaptea pare pierdut de oricare alt loc, căci marea are harul de a întuneca cerul și orizonturile, pentru a despleti lungile căi ale universului…

Și nu doar natura și înstrăinarea m-au ajutat să mă regăsesc, ci însumi eram pregătit și dornic a mă regăsi, precum un ied rătăcitor își găsește singur calea jos de pe stânci și departe de amenințarea omniprezentului hău ce plutește deasupra tuturor.

Și totuși, paradoxal, modernismul m-a adus aici: mi-a fost ușor să plătesc cu cardul, să găsesc o ofertă spre „sălbăticie” (doar m-am asigurat de asta verificând, în prealabil, disponibilitatea hotelurilor) și să intru în contact pe chat cu cineva care să mă lămurească în care parte a insulei vreau să stau atunci când simt că nu vreau să stau cu nimeni altcineva decât dragostea.

Paradoxal, modernismul mi-a netezit drumul spre sălbăticie și înapoi, facilitându-mi întoarcerea spre o vârstă pe care – din păcate – n-am trăit-o, dar pe care atunci am primit-o cu un fel de deja vu, în timp ce mă plimbam printre ruinele din Lakkoma, așezându-mă la umbra înșelătoare a unui măslin bătrân și uscat pe trunchiul căruia niște iubiți mincinoși și-au jurat, scrijelită în lemn, o eternă dragoste de o vară.

Sunt două fețe pentru fiecare poveste, oricum ai privi, iar adevărul este că ceea ce priveam nu se reflecta în ceea ce simțeam crescând în mine.