Despre dragostea inegală
"Inevitabil, când voi ajunge să-mi urăsc singurătatea, voi ajunge să te urăsc!"
Dacă-l faci pe un om să se simtă singur din cauza ta, când acesta nu va mai avea puterea să-şi asume şi accepte singurătatea, va ajunge să o urască, la fel cum va ajunge să urască însăşi cauza propriei sale singurătăţi.
Mmmmmda, true…
:s Aş fi preferat să nu ştim asta. :s
Exceptând chestiile cu dragostea B) cred că e parţial adevărat
poate ajunge sa se complacă mult mai bine in starea de a fi singur.
Si singurătatea poate deveni/fi un confort :whistle:
😆 De ce exceptând partea cu iubirea? 😆 Detaliază… 👿
E cam grele, am cunoscut persoane ce au trăit singure şi n-au avut nimic, agreau situaţia,chiar o căutau.
No hai să zic o poveste.
Situaţia a fost de natură încât am fost forţat să trăiesc la ţară până prin clasele IV, ocazie cu care am făcut cunoştinţă cu destulă lume, mi-am făcut şi câţiva prieteni (unii destul de apropiaţi chiar si acum), o persoană anume m-a intrigat totdeauna, vecinul nostru, un om mai neobişnuit (ar vrea sa-l descriu mai bine dar ….lipsă de informaţii …)
Mos Ion (Godârlău ii spunea lumea, nici până azi nu ştiu ce înseamnă, care o fi sensul, sau de la ce vine, …sunt curios oare ştie cineva ce o fi însemnând până la urmă ?)
Godârlău avea (pentru noi) o semnificaţie destul de rea (rău), ceva îngrozitor de care e bine sa te fereşti, nu cumva sa-l întâlneşti vreodată, sperietoarea noastră cât am fost plozi.
Persoana regulilor stricte, nimeni nu intra în curtea lui, puteai număra pe degete persoanele care reuşeau sa-i treacă pragul, evenimentul intrării in curtea lui Mos Ion fiind unul demn de de trecut in analele satului, a doua oară nu prea am văzut sa aibă nimeni ocazia. B)
O altă regulă (sau tic), nu discuta cu nimeni, absolut cu nimeni, trecea ca o umbra pe uliţa satului, cei mari li salutau sec (totdeauna respectuos) dar noi nici bună ziua nu îndrăzneam, teamă fiind omniprezentă numai când auzeam că vine.
Fiind vecini, (curiozitatea, moşul m-a intrigat totdeauna), îl urmăream mereu când aveam ocazia, reuşind să-l observ pe parcurs destul de bine, fapt ce m-a făcut să-mi schimb părerea.
O curăţenie exemplară, câţi ani am stat în zonă nu i-am văzut niciodată curtea ne-măturată, sau ceva nelalocul lui, oricând şi oricât te-ai fi uitat, ordine şi curăţenie maximă, soldăţească, lemne tăiate milimetric nu cumva sa iasă din peisaj, ceva de invidiat, impecabil.
O întâmplare a făcut intre timp sa reuşesc a mă apropia de el, performanţă 🙂 care m-a lăsat mut. (situaţie datorată unei alte întâmplări oarecum comice )
Atunci abia am realizat şi eu de ce oamenii li respectă, deşi nu era o fire sociabilă, chiar extrem de morocănoasă.
La orice probleme moşul avea soluţii, nu avea scoală, fără carte (ştia sa scrie cât de cât iar de citit, citea silabisind) în schimb pe ce punea mana ieşea lucru grozav. Lucra de parca s-ar fi născut cu ele în mână. O plăcere sa-i priveşti gradina aranjată manual, (ar da lecţii cu siguranţă şi astăzi).
Cum spuneam, reuşind sa intru în curte, am dat de ceva interesant, de unde o fi văzut şi cum, sau când a făcut-o nu pot să-mi dau seama, nimeni nu ştia vreodată ce face moş Ion pe acolo, am văzut (cu destul de mare uimire) o toaletă (demnă de zilele noastre), electricitate, cos de hârtie ..absolut tot ce ar trebui, până şi un vas cu apă pentru mâini.
Fusesem în oraş (eveniment grandios prin 75\’) şi nu văzusem asa ceva iar moş Ion o avea in curte, făcută de mâinile lui naiba ştie când, absolut toată din lemn. O minune. Am rămas perplex. 😀
Ia uite dle ce face mosul, mut mut dar… , si uite aşa am început sa-l apreciez acceptându-i toanele si căutând să-l înţeleg (dar si să nu-l supăr cu prostiile, la mânie fiind destul de arţăgos 🙂 )
Probabil si el cauta ceva, nu am de unde să-mi explic apropierea fiindcă era clar un singuratic, dar de atunci am trecut mai des pragul lui moş Ion, fiind chiar invitat, apărea cheliuţă peste gard si mă chema să-mi arate ceva, sau să-l ajut, de fapt si de drept de cele mai ori fiind doar motive (de a-mi mai da cate ceva, pere sau cireşe etc ştiind că-mi plac, eu făcându-i chiar nişte boacăne pe temele respective) sau poate, l-o fi ajuns si pe el singurătatea).
Era un om foarte ursuz dar avea ceva al lui interior, cu care nu se afişa niciodată, poate de asta li se si părea un ciudat oamenilor, dar extrem de simplu si corect, tot pe atât fiind şi la exigenţă, nu exista greşeală. Nu ieşea cu săptămânile, chiar luni întregi din curte, nimeni nu ştia ce face, dacă mai trăieşte sau a murit…
Nu l-am văzut o dată să ceară ceva de la nimeni fiind şi foarte orgolios.
Avusese doi copii, pe unul abia îl ţin minte, l-a prins o boala şi a murit (la 5 sau 6 ani), fusese mare foamete (nu cunosc detalii, eram destul de mic si chestiile de astea nu se prea povesteau, posibil si foametea sa fi fost cauza, multi au murit la acea vreme de foamete), celălalt copil fusese mândria moşului, pe el il tin minte si acum destul de bine, ar fi ceva de povestit.
Doru, ar fi trebuit sa aibă astăzi ~50 ani. Am fost chiar prieteni o vreme (deşi era mai mare) până s-a dus in armată, ii plăcea mereu să mă tachineze, să mă sâcâie, ba îmi dădea ceva ba nu-mi dădea, dar mereu îmi dădea să citesc, lucru ce mă bucura totdeauna, noi fiind si mai săraci decât ei, (de mămăligă nu ne-am despărţit mulţi ani, pâinea fiind doar vise pe hârtie).
S-a întâmplat si cu ăsta ăsta o nenorocire, a fost un blestem pe capul moşului cu nenorocirile, veneau si veneau. Cel mic a murit (de ce-o fi murit) iar ăst mare a fost împuşcat, în armată. Ţin minte şi azi ziua când a primit ţaţa Aurica vestea,.. s-a auzit un singur ţipăt …dar imens, a răscolit tot satul. Si atât. S-a lăsat tăcerea. L-au adus într-o dimineaţă rece de toamnă în cosciug 12 soldăţi împreună cu un ofiţer, îngropându-l cu onoruri militare. Un soi de abureală ce se practică şi azi. Motivul morţii ..nebulos, nu s-a aflat nici până astăzi, ofiţerul a spus ceva de înec, soldaţii însă tăceau, ţaţa Aurica le punea pe masa sa mănânce şi ei nu voiau, nici până azi nu cred nici eu că a fost înec …cum nu a crezut nici moş Ion, tăcea permanent, am reuşit să arunc o privire în cosciug, plin de râni, găuri adânci şi tăieturi ce ii brăzdau tot corpul, inclusiv faţa, ceva de groază nu mai văzusem, dintr-un om rămăsese doar ceva dezmembrat şi cusut înapoi în bucăţi groteşti (ce nu se potriveau defel), am fugit înspăimântat acasă(de atunci am oroare teribilă de morţi).
Tot cam de atunci şi mos Ion a intrat în tăcere totală. Nu l-am mai zărit, nu ne-am mai vizitat, absolut nimeni nu i-a mai trecut pragul.
In tăcere a si murit, parcă nici nu a existat. După puţină vreme l-a urmat şi ţaţa Aurica (spre sfârşit vorbea în dodii, prea des de morţi …cam ciudat, o oarecare bucurie în glas, nu-i părea rău că se duce)
Dar moşul a fost foarte interesant, cam aşa mi-l aduc aminte, singur, pustnic şi defel vorbăreţ. Cred că i-a priit singurătatea, n-a dorit o altă companie, deşi e clar că nu şi-a dorit belelele câteodată singurătatea te poate satisface, sau alina cumva.
Da, cunosc şi eu un caz asemănător, nu identic, dar întrucâtva asemănător.
Îmi place și mie asta… sa speram ca nu ajunge nimeni la inevitabil… si nici eu…
😆 Acesta ar fi cazul ideal, din păcate… 😆
din păcate 😀 , dar mai există.
nu te-ai săturat câteodată de toate porcăriile ? (eu da, de multe ori mi-am zis că poate ar fi bine să las totul baltă, mă duc la ţară iau o căbănuţă, si să nu mai ştiu de nimic, parcă îmi surâde ideea 😀 )
😆 Eu ziceam că mă mut la o căbănuţă în delta siberiană. Nu-mi place Rusia, dar sunt dispus să mă sacrific! 😆