Tot în gară, în drum spre regatul singurătății (budă, adică). Trec pe niște copilași a căror etnie este irelevantă în acest context, vorba ONG-urilor care se ocupă de țigani. Mă rog, eu mergeam înainte și cumva ne-am întâlnit.

Și încep, toți cinci:

– Dă și mieeeeee.

Pfuai, nici măcar nu s-au obosit să facă umilul gest al întinderii mâinii, nu, ei au acționat instinctiv și nu s-au așteptat sincer să primească ceva. Cred că așa i-au educat părinții, cum educi o pisică sau un  cățel să se comporte.

Sigur, ei sunt săraci, nu zic nu. Dar dacă lenea ar fi o avere, câte giuvaiere, nestemate și moșii ar avea ăștia, oioioi, nu s-ar putea număra.