Eram la Kaufland că mi se făcuse poftă de mici. Aşa că mi-am luat un meniu cu patru mici. Pentru cititorii din Petroşani: mi-am luat un mic (prin echivalenţă). Şi no, m-am pus la o masă să mănânc.

Ei bine, la un moment dat în cortul (aia era sala de mese, un fel de cort) cu pricina intră trei tipi şi două doamne, probabil o familie. Şi no, era să mă înec când am văzut doza de ignoranţă pe cap de conlocuitor. În primul rând meniurile erau trecute vizibil peste tot (4 mici, minim 150 de grame, pâine, muştar, 3,⁶⁹, adică era logic, nu?). No, încep ăştia să discute:

– Cât e micul? 3,69? Aoleo, da ce scumpi sunt.

[Tac. Bă, e meniu cu patru mici, citeşte naibii foaia aia!]

– [Vânzătoarea.] Nu,  e 3,69 patru mici.

– [Unul dintre ei, către restul din grup.] Si cât vine asta?

– 3600.

– 3700

– Nu ştiu.

[Zi să mori tu!]

– Nu, e mai scump. E patru lei.

[Eh, am aflat cine este cel mai inteligent din familie, o fată.]

– Şi câţi luăm?

[Stau ăştia şi calculează…]

– Luăm 15 – 20.

– 15 mici!

[Acum am aflat şi eu că 15 este multiplu de 4! Bă dar ignorant sunt!]

– [Vânzătoarea] 12 sau 16 dacă doriţi.

– 16.

[Se zice: 16, vă rog!]

– Tu [numele fetei din grup, nu l-am reţinut.] ce vrei?

– Cabanoşi [Erau ceva cârnaţi subţirei, n-am reţinut, că nu m-a interesat.]

– [Către vânzătoare.] Câţi sunt? 3,⁴⁹ bucata?

[Tac. Fă tâmpito, scrie acolo.]

– Nu, 3,⁴⁹ [sau ceva de genul] patru bucăţi.

– Daţi-mi.

[Se spune: vă rog!]

– 19 lei (şi ceva).

Femeia mai în vârstă, cea care a plasat comanda, scoate portofelul şi, cu greutate, numără patru bancnote de cinci lei (e greu cu adunările astea!). Unul dintre ei îşi scoate ţigările, să fumeze. Mă întreabă:

– Se fumează aici?

– Nu cred. Dacă se fuma ne puneau şi scrumiere.

– Crezi?

– Uite, sunt afară mese cu scrumiere.

– Dar afară e frig.

– [No sh*t, Sherlock!] E iarnă.

Iese afară să fumeze, până se pregătea comanda lor. Eu mănânc şi le ascult conversaţia, care numai discretă nu era. Pfuai, n-am reţinut nimic din ea, decât că erau proşti din tată-n fiu. Ce mai, prostia şi lenea ancestrală (lenea de a gândi) erau extreme, dureros de evidente.

Eh, termină de mâncat, cu şerveţelul de hârtie şterg masa de firmituri, îmi iau farfuria de hârtie şi o arunc la coş, apoi mă duc să mai comand o porţie (îmi era tare foame!). Ăştia se uită lung la mine. Atunci nu ştiam de ce, acum ştiu. Eh, îmi vine comanda, plătesc, mă pun la aceeaşi masă. Mănânc şi tac, dar prostia lor parcă îi pică mie greu la stomac.

No, termină şi ăştia de mâncat, dar cum adică să îşi ducă farfuriile de hârtie la coş? Păi vânzătoarele la ce sunt puse acolo, nu ca să facă curat? [Ţinând cont că mâncam la cort, deci la o stea (sau margaretă, etc) nu puteam avea pretenţia să strângă cineva după mine]. M-au văzut că am aruncat farfuria la coş (n-am văzut coşul şi am întrebat-o pe vânzătoare ce fac cu farfuria), ştiau că trebuie aruncată, dar au refuzat (ceva îmi spune că ei au o lungă tradiţie de a nu respecta regulile bunei convieţuiri sociale).

Cum adică fundurile lor imperiale (de genul: locuiesc şapte într-o garsonieră confort 3) să se mişte trei metri şi să facă curat la locul de muncă?

Mi-am dat seama că ei sunt rezultatul fuşerelii în educaţie. Adică no, femeia care de-abia ştia să numere era rezultatul educaţiei revoluţionare a comuniştilor, ăia de nu aveau repetenţi, iar gradul de alfabetizare era de 100% (acum se vede!) iar ăştialalţi, tinerii, erau rezultatul sistemului de educaţie post-revoluţionar. Mă rog, şi eu sunt rezultatul acestui sistem, dar să nu divaghez.

Pur şi simplu, am ajuns la concluzia tristă că prostia şi lenea sunt moşteniri dacă nu genetice, cel puţin ancestrale, de la strămoşi. Şi e trist…