Știți că vreau să mă mut din gazdă în chirie, într-o garsonieră, că deh, la 30 de ani să stai în gazdă e un pic ciudat (dar nu prea mult, da?). Și no, fiindcă tot e pauza de masă, țin să vă povestesc o fază tare.

Aseară am mers cu un prieten să văd o garsonieră, pe Str. Dâmboviței (pentru cititorii din Petroșani este un fel de Saturn/ Venus/ p-acolo). După vreo 30 de minute de căutare, că eram cu mașină și GPS, găsim locația. Ne întâlnim cu omul, genul office, costum, chestii, care ne duce să vedem garsoniera. Și-și începe discursul:

– Apartamentul (sună pompos, nu?) nu este al meu, este al unui prieten care este în Spania și care m-a mandatat să mă ocup și să o dau în chirie.

Știți că eu sunt detector de minciuni (e și un banc pe chestia asta), așa că mă gândeam:

– Da, și eu m-am născut ieri. Mai bine-mi zici că nu vrei să mai negociezi și gata, nu mă lua pe mine cu râle. [S-a prins că m-am prins…]

Cum să spun? Intrăm în clădire, dar ce clădire (!)… păi alea din ghetoruile americane sunt lux, sunt vax albina, nu altceva. Pereții erau scorojiți, cu albastra vopsea de ulei scobită și sărită pe alocuri, probabil datorită faptului că a fost depusă în vreo 10 straturi ce nu au fost curățate niciodată. Pereții erau strâmbi iar blocul era, în gerere, rece și fragil (eu cred că o să cadă la primul tir care trece pe acolo). La capul holului este garsoniera. Se vedea că omul își dădea interesul să o închirieze! Ușa metalică, antiefracție, era nouă, pereții erau zugrăviți proaspăt, parchetul era și el proaspăt lăcuit și cam toate din casa aia erau noi.

Atât de noi încât nici măcar o cană să ai după ce bea apă nu era… Bucătăria, cu toți cei 1,88 metri pătrați ai ei, era separată de cameră cu o ușă. Frumos. Nu avea geam. Frumos? OK, zic, să zicem. Nici acasă nu gătesc cu ușa închisă. Intru din nou în living/ dormitor/ salon/ whatever și mă uit. Baia era mai mare decât bucătăria, cu faianță pusă proaspăt pe pereți, ca să ascundă mucegaiul. La cum erau pereții ăia, mi-era clar cam despre ce este vorba. Faci de două ori baie și dai trei zile cu șpaclul să dai jos mucegaiul de pe pereți! Înapoi în dormitor/ ce-o fi.

Uau, ce fain, are și terasă. Și mă uit mai bine. Și mă ia cu amețeli, nu alta. Garsoniera nu avea nici geamuri termopan, nici grilaj, și era la parter, ca un fel de invitație pentru hoți să vină să se servească din lucrurile locatarilor. Ce să mai? Lemnul ăla putrezit nu oprea nici măcar vântul darămite o mână mai hotărâtă! În fine, îl întreb pe om, din curiozitate (nu din interes):

– No, cât face?

– Păi 190 scrie în ziar.

– Domnule, eu știu ce scrie, dar pe mine nu mă interesează prețul oficial, ci cel neoficial.

– Înaintea Dvs. a fost o familie care a oferit 170 de euro.

– Apăi să fie sănătoși și să stea ei.

– Doar nu credeați că e la 150 de euro?!?

– Eram convins.

– Păi și Dvs. cât credeați că face?

– Dacă aș fi disperat, cum să spun, să dorm în gară, genul ăla de disperat, da, aș lua-o. Cu 100 – 120 de euro dacă îmi mai aduceți o masă, un birou, două fotolii, veselă și mașină de spălat. Și gratii la geam, normal.

– Cât?

– Domnule, uită-te la loc și la bloc. E pe colț, deci e rece, e la parter, deci e nașpa, bate vântul pe sub podea (așa e blocul, din construcție, n-are nimic, nici măcar pereți, sub parterul care este ridicat față de sol cu o jumătate de metru, probabil ca să nu intre apa în case atunci când plouă, zona fiind mlăștinoasă,  aproape de calea ferată și de aeroport, ca să dorm bine noaptea). Cât crezi dumneata că face?

– Păi 170.

– Bine. Mă mai gândesc (am mințit, din politețe). O seară bună.

Bonus. De dimineață vin la muncă. Fiindcă era lume, am așteptat și eu liftul, alături de ceilalți. De obicei urc pe scări, că-s ecologist. În fine, stau la lift. Oamenii ies afară, nu știu de ce, așa că mă trezesc singur cu liftul. Bine, nu chiar singur, că mai era și tipul de aseară (l-am recunoscut după o imperfecțiune a buzelor, după costum, pantofi și cravată, a, și după capul plecat) care nici măcar nu avea tupeu să se uite la mine-n ochi și să-mi spună:

– Duhoarea aia de frigider numită garsonieră de la Capătu’ lu’ 14 face fix 170 de euro.

Noi să fim sănătoși!