Deși mi-e greu să accept, ca și constituție nervoasă, unii oameni sunt slabi, sunt melci, tolomaci, nici nu știu cum să spun. Mi se pare horror. Văd oameni în toată firea cum numai că nu se smiorcăie ca niște puțoi că n-au găsit loc de parcare.

Îmi venea să urlu. Înghit, tolerez, dar până când?

– Bă, mă lași cu mizeriile astea? Asta este cea mai gravă problemă a ta, că nu ai găsit loc de parcare? Să fim serioși, asta nu este cu adevărat o problemă, că nu a murit nimeni din așa ceva, ci doar un moft. Dar, no, hai să facem din țânțar armăsar, să ne smiorcăim un pic și gata.

Mă rog, faza e mai largă, de genul: nu mai suport țara asta, fiindcă n-am găsit loc de parcare, pâinea de la colț nu mai era proaspătă, nu mi-am găsit iaurtul favorit și uite și umezeala asta rece din aer cum simt că mă doboară.

Dragi părinți, nu vă mai cocolășiți copiii, că uite ce fătălăi imbecili ajung.