Amintiri de pe front 2

… Îmi amintesc şi azi o fază dură. Plutonul nostru avansase mult de tot pe teritoriul german, atât de mult încât am ajuns să ne întâlnim cu trupele ruseşti. Am plecat de dimineaţă pentru că trebuia să ajungem într-un mic orăşel şi să ne facem cartierul general acolo. Pe drum am întâlnit mai mulţi soldaţi nemţi care mergeau înspre vest, adică înspre trupele noastre. Erau neînarmaţi şi mergeau ordonaţi în coloană pentru a se preda nouă, nu ruşilor. Spre seară am ajuns în oraşul cu pricina care, spre surprinderea noastră, era ocupat de ruşi…

Evident că nu ni s-a permis intrarea în oraş, drept pentru care am ordonat operatorului radio să ia legătura cu cei de la cartierul general pentru a ne trimite noi ordine. Puţin după miezul nopţii am fost contactaţi înapoi şi ni s-a spus că putem intra în oraş, noi urmând să ocupăm o jumătate  de oraş iar ruşii cealaltă jumătate. Evident că ruşii ne-au permis intrarea în oraş doar spre dimineaţă şi, în timp ce ei dormeau prin case, la căldură, noi stăteam ca ciupercile, în ploaie şi vânt. Din când în când vedeam pe câte un ofiţer rus uitându-se pe geam, privindu-ne cu scârbă şi pufnind în râs.

La răsăritul soarelui ni s-a permis să intrăm în oraş şi să ocupăm partea dinspre apus a acestuia, până la strada principală şi, în timp ce ne pregăteam să ne postăm într-un fost spital am văzut o fază care ne-a oripilat de-a dreptul. Într-unul dintre saloane trei ruşi beţi dormeau, iar într-un colţ, plină de sânge, plângea o tânără nemţoaică, pe la vreo 20 de ani.

Când ne-a văzut a îzbucnit în plâns şi mai tare şi ne era clar că-i este teamă de noi. L-am trimis pe doctor, care vorbea destul de bine germana, să vadă care este problema femeii. După ce a vorbit cu ea doctorul s-a întros înspre noi şi ne-a povestit ce-i spusese femeia.

Ea nu a putut pleca din oraş pentru că ambele picioare i-au fost amputate în timpul uni bombardament. Şi pentru că nu se putea deplasa familia ei, care fugise înspre trupele noastre, a lăsat-o în spital, în speranţa că un medic va veni, că o va trata şi că va fi în siguranţă. Dar asta nu s-a întâmplat. În locul unui medic au venit cei trei soldaţi, în seara de dinainte, şi au batjocorit-o toată noaptea, nu neaparat pe rând, iar acum dormeau rupţi de beţi, în paturile de lângă ea, pentru că ştiau că n-are unde să fiugă, sau măcar cum.

Cu lacrimi în ochi, doctorul nostru care văzuse multe, ne-a mai spus că singura dorinţă a femeii este să moară şi să nu aducă pe lume plozii celor trei monştri. Noi am rămas blocaţi.

Dintr-o dată doctorul ne spune să ieşim din încăpere, să nu fim martori la ceea ce urmează să se întâmple. În acel moment mi-am dat seama că ordinele pe care le-aş fi putut da nu mai aveau nicio valoare, aşa că m-am apropiat de medic şi, în timp ce restul oamenilor ieşeau, i-am spus: “- Nu cu pistolul tău. Femeia asta nu trebuie să moară de un glonţ de-al nostru.”. El mi-a răspuns: “Fii fără grijă!”. Şi am ieşit.

Eram cu toţii, mai puţin medicul, în faţa clădirii şi aşteptam. În faţa noastră, peste drum, erau câţiva ruşi, aşa că noi ne prefăceam că nu s-a întâmplat nimic şi că discutăm unde să ne amplasăm în aşteptarea trupelor noastre. Peste câteva momente a venit şi medicul, trist dar împăcat. N-am apucat să-l întreb ce se întâmplase că în secunda următoare o bubuitură puternică a zguduit clădirea. Prefăcându-ne alarmaţi intrăm rapid în clădire, în salonul în care, în urmă cu câteva momente erau femeia şi ruşii. Acum nimen nu mai erai viu. Femeia detonase nişte grenade, care au răpus-o şi pe ea dar şi pe bestiile alea.

Trist l-am întrebat pe medic de ce s-au întâmplat toate astea, iar el mi-a răspuns: “Este ciudat ce faţă hidoasă poate avea umanitatea în astfel de momente. Am făcut ceea ce am făcut din dăruire şi respect pentru o fiinţă umană şi nu regret nimic altceva decât că n-am reuşit să intrăm la timp în oraş.”.

În acele moemnte niciun argument logic nu mai părea a avea vreo valoare…

Va mai urma.

4 Comentarii

  1. Mihai Todor 12 decembrie 2008 la 20:01 - Raspunde

    Nu pot sa nu remarc asemanarea dintre aceasta poveste si [url=www.robintel.ro/index.php/blog/personal/despre-eutanasie.html]postul anterior[/url]…

    Cam neplacuta imaginea vizuala creata pentru ora asta tarzie…

    • Robin Molnar 12 decembrie 2008 la 20:10 - Raspunde

      :whistle: Din ciclul: citiţi-le noaptea târziu… 😉 Oricum, dacă ai spus imagine vizuală înseamnă că am un pic de talent în a transmite un mesaj… 😉

  2. Adrian 13 decembrie 2008 la 11:55 - Raspunde

    Bravo! Imi place (adica povestirea nu e placuta, dar e scrisa bine).

    Si da, transmite mesajul bine 😀

    Mai asteptam…

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.