[Partea a treia a poveştii "Amintiri de pe front". Partea întâi este aici iar aici este partea a doua.]

Tocmai venisem de pe front. Eram obosit, ud. Mi-aduceam aminte de tovarăşii mei r[ma;i pe front ]n timp ce eu mergeam cu o maşină până la Cartierul General la ceva palat. Era frumos acolo. În faţă avea un fel de parc, o grădină cu fântâni arteziene şi trandafiri proaspeţi. Sunt rari trandafirii proaspeţi în timpul războiului pentru că nu are cine să îi îngrijească.

La intrare mă salută nişte ofiţeri care mă invită într-o încăpere să mă schimb. Îmi spun să îi urmez iar eu îi urmez. Am intrat pe uşa palatului apoi  pe o altă uşă în stânga uşii de la intrare ce dă într-un hol. În stânga sunt nişte geamuri ce dau înspre grădină iar în dreapta sunt camerele. Intru în a treia cameră. Acolo erau hainele mele, valiza mea, tot ceea ce lăsasem în urmă înainte să ajung în partea asta de lume.

Mă schimb. Observ că slăbisem un pic. Mă aranjez şi mă bărbieresc şi nu apuc să mă îmbrac bine că bate cineva la uşă. O deschid şi văd un subofiţer care mi-a adus de mâncare spunându-mi:

– Vă rog să mâncaţi ceva pentru că mai sunt câteva ore până se va servi masa.

Era vădit jenat de prezenţa mea, el care nici măcar nu văzuse linia frontului, faţă în faţă cu un veteran. Iau tava de la el şi o pun pe o măsuţă rotundă. Mă uit şi văd că am primit două pulpe de pui cu pireu (piure), un sos alb necunoscut pentru mine dar foarte bun şi castraveţi. Nu mai văzusem de mult timp castraveţi, aproape că le şi uitasem gustul. Pâinea era neagră şi crocantă, dar proaspătă, bună la gust şi încă aburindă. Pentru prima dată după mult timp mâncam omeneşte. De mult timp nu mai simţisem gustul moale al cărnii de pui, dar cel mai mult îmi plăcea pielea cea crocantă.

Mănânc. Sunt aranjat şi mă îndrept înspre sala de bal. Ies din cameră şi închid uşa cu cheia. Ies în holul principal şi prin foiala de acolo mă uit în jur după cunoscuţi. Erau câţia ofiţeri pe care îi cunoşteam de pe front, la fel de surprinşi de invitaţia primită ca şi mine. Merg să îi salut şi ciocnim un pahar de vin roşu, probabil franţuzesc de dinainte de război. Schimbăm câteva replici fugare, pentru că nu aveam niciunul dintre noi obiceiul de a ne cunoaşte bine. Luptam în prima linie a frontului şi asta presupunea o anume atitudine mai retrasă, mai rece, dacă vroiai să nu înnebuneşti din cauza pierderilor umane şi a atrocităţilor. Povesteam despre frumosul palat, despre holul rotund în care ne aflam şi care era frumos împodobit. Pe laterale erau nişte scaune frumos tapiţate. Pe partea opusă intrării dinspre grădină se aflau trepte rotunde care ducea undeva la etaj, formând un fel de terasă rotundă. Deasupra mea se afla un candelabru masiv şi rotund cu doisprezece becuri iar între scări se aflau câteva ghivece mari cu flori, în special gladiole.

La un moment dat cineva mă bate pe spate. Îl salut curespect. Este un general care îmi spune să-l urmez. Urcăm scările şi nu mă pot abţine să nu pun mâna pe balustrada de marmură. Era atât de fină! Multă vreme am atins doar lemn şi metal, de la puşcă… Ajungem sus pe terasa rotundă şi intrăm pe o uşă în timp ce doi ofiţeri ne salută. Generalul îmi urează distracţie plăcută şi coboară scările râzând. Dintr-o privire studiez încăperea care era destul de mare şi plină de ofiţeri şi de dame frumos îmbrăcate. Pe trei laterale erau puse nişte mese mari şi scaune iar pe mese erau sticle cu băutură şi multe pahare. Formaţia cânta undeva în partea stângă a scărilor ce coborau în frumosul salon. Brusc mi se făcuse dor de ea.

Cobor şi o văd aşteptându-mă în capul scărilor. Era toată un zâmbet cu părul ei şaten lung şi creţ, privindu-mă cu ochii albaştri într-un fel care parcă îmi savura fiecare gest. Mă grăbesc să cobor scările şi aproape că mă împiedic, dar ajung la ea. Râde. Era îmbrăcată cu o rochie de mătase crem, cu părul strâns în coc, la gât avea colierul de la mine în care era poza noastră şi pe mână avea inelul de logodnă. Eu nu-l mai aveam, dar ea zâmbeşte şi-mi spune:

– Nu-i nimic dragule, te iert, ştiu cum este la război. Nu contează că l-ai pierdut câtă vreme mă iubeşti.

Ne sărutăm. Relaţia noastră rămăsese la acelaşi nivel la care eram şi când am venit pe front. Mă ia de mână şi mă conduce înspre dreapta, unde erau nişte canapele. Eram copleşit de frumuseţea ei, eram paralizat. După nenumărate zile de întâmplări oribile eram fascinat de aşa o frumuseţe, care era a mea, doar a mea. Îmi spune să iau loc pe o canapea cu tapiţerie roşie în timp ce ea îmi aduce un pahar cu vin roşu, probabil franţuzesc de dinainte de război. Sorb o gură şi o privesc…

Îngeraşul meu venise la mine, aproape de linia frontului. Povestim, căci aveam atâtea să ne spunem, şi la un moment dat Michelle îmi spune că vrea să danseze. Cât eram cu ea făceam orice, aşa că mergem să dansăm. Nu ştiu cât am dansat, dar ştiu că dansma şi tango şi vals şi chiar muzică mai proaspătă, mai apropiată de timpurile acelea, dar ştiu că timpul trecuse ca într-o clipire. Ea râdea de nepriceperea mea la dans iar eu îi dădeam apă la moară. De mult timp nu o mai auzisem râzând iar prin gesturile ei, inclusiv prin felul în care râdea, mă alinta. Nici nu ştiu cum a trecut timpul, pentru că aream absorbit de fiiinţa ei.

Ne-am oprit numai atunci când formaţia a schimbat ritmurile, pentru masă. Luăm loc la masă şi ni se aduce mâncarea. La felul întâi ni s-a adus nişte supă – cremă, delicioasă dealtfel, iar la felul doi o friptură de porc cu garnitură de legume şi sos vânătoresc. Tocmai ne pregăteam de desert când am auzit alarma antiaeriană, dar nici n-am apucat să ne ridicăm de la masă când o bombă a căzut deasupra noastră. Luminile s-au stins, femeile ţipau, era groaznic, mai ales că erau şi iubirile noastre cu noi. Dacă am fi fost doar soldaţi era altceva, dar cum erau şi ele aici…

În câteva momente nişte soldaţi veniseră cu lanterne şi au început să ajute răniţii, în majoritate femei… Michelle era leşinată în braţele mele, cu un cucui mare la cap de la o bucată din plafon care ne lovise. Şi eu aveam un cucui doar că mie nu-mi păsa. Eu o priveam şi-i strigam să se trezească… Şi plângeam neputincios privind o dâră de sânge ce curgea din vârful capului… Atunci ni s-a oronat să ne întoarcem la unităţile noastre pentru că nemţii contraatacă… Atunci războiul devenise ceva personal, ceva ce putea să-mi aducă pieirea, căci fusesem un soldat bun tocmai pentru că eram impersonal la adresa războiului.

Ploua mărunt iar şoferul gonea pe şoselele înguste pentru a mă duce înapoi pe front. Mergeam cu farurile stinse, prin noapte, pentru a nu risca să atragem vreun avion de vânătoare pe urmele noastre căci coloana de maşini era destul de mare. Eram agitaţi şi supăraţi şi nu vroiam decât ca nenorocitul ăsta de război să se termine cât mai repede. Înainte de ivirea zorilor am ajuns la oamenii mei care luptau de zor. Unii eau într-un tranşeu, alţii avansaseră câteva zeci de metri până în craterul unui obuz de unde aruncau grenade spre poziile inamice. Unul dintre oamenii mei din crater mitralia bezmetic tot ce mişca. La un moment dat a tras după o cioară pe care a doborât-o într-un tranşeu ocupat de inamici. Eram atât de aproape unii de alţii încât le puteam vedea culoarea ochilor…

Mă arunc în tranşeu şi cer să vorbesc cu transmisionistul. Era rănit la picior şi bandajat dar trăgea cu arma în disperare. Îi spun să cheme pe cineva de la Cartierul General pentru a afla ceva despre Michelle. Peste câteva minute, în timp ce analizam situaţia liniilor inamice, îmi spune că Michelle este destul de bine, doar că a fost transportată la Paris şi că dacă trenul nu va fi atacat de aviaţia inamică are şanse să scape cu viaţă… Atunci am văzut multe avioane cum apar deasupra noastră. Am ştiu că iadul va coborâ pe pământ…

Fluierele de alarmă în caz de baraj de artilerie au început să sune! Alergam înapoi ca bezmeticii până la a treia linie de tranşee, cam o jumătate de kilometru în spatele nostru, unde erau şi bunkere în care să ne adăpostim. Alergam ca bezmeticii ştiind ce avea să urmeze. De fapt credeam că ştim, dar nu aveam nicio idee, până n-au căzut primele bombe. Nemţii doreau să rupă linia frontului şi pentru asta bombardau bunkerele noastre improvizate cu bombe de 1000 de kilograme. Toată ziua nu a fost linişte iar pământuil tremura sub puterea exploziilor care cădeau peste tot iar fiecare bombă îmi amintea de explozia de la palat. Nu puteam respira, mă simţeam neputincios şi aşteptam să se termine infernul ăsta.

Aerul ardea de la bombele incendiare care au acoperit o bună parte din linia frontului şi atunci mi-am dat seama că avem o mare problemă, pentru că nemţii aflaseră, de la cineva, că va fi un fel de bal, în noaptea precedentă şi mai aflaseră şi ce puncte sunt vulnerabile… Cineva trăda. Singurul lucru care ne liniştea este că nemţii nu puteau ataca câtă vreme are loc bombardamentul. Spre seară bombardamentul s-a oprit şi a început un baraj de artilerie… Ieşisem din bunker să văd care este mişcarea trupelor şi, ca şi mine, mulţi alţii ieşiseră să vadă ce se întâmplă. Cu binoclul am văzut în depărtare o serie de tancuri şi am început să mă îngrijorez rău de tot…

[Va urma!]