[…] Ştiu că era o primăvară câinoasă, cu vreme rece şi rea, cum numai la Marea Nordului poţi găsi. Am primit ordin să ocupăm nu ştiu ce oraş – port, pentru a permite navelor noastre să aducă provizii trupelor ce luptau pe front, fără să mai treacă prin Franţa. Ne-am întâlnit la Cartierul General, care a fost improvizat într-un fost hotel pe jumătate dărâmat. Noi urma să securizăm o parte din canalele de navigaţie din oraş, în timp ce alţii securizau gara, portul sau şantierul naval.

Din păcate camarazii noştri n-au putut securiza portul. Nemţii au amplasat cuiburi de mitralieră în toate locuruile posibile. Din 22 de oameni s-au întors 3. Cu mult efort am reuşit să ocupăm o parte din şantierul naval, însă treaba era periculoasă, datorită unor lunetişti care stăteau în farul de la intrarea în port, port pe care n-am reuşit să-l cucerim. […]

Trupa noastră a reuşit să securizeze cele trei canale de navigaţie dintre port şi şantierul naval, care treceau fix prin centrul oraşului. Pe seară mă cheamă colonelul la el şi-mi spune că nemţii se folosesc de un submarin pentru a transporta trupe din port prin canalele noastre navigabile, până în spatele liniilor frontului, lucru care este inacceptabil.

Mă târăsc cu greu prin noapte, prin ploaie, ceaţă, frică şi frig, înapoi la restaurantul din centrul oraşului, unde ne-am amplasat noi, pentru a avea controlul asupra canalelor. Spre dimineaţă ajung înăuntru şi le spun oamenilor că situaţia este cel puţin foarte gravă şi că trebuie să scăpăm de submarinul ăla nenorocit. Problema este că noi nu aveam mine anti-submarin şi, presupunând că am putea improviza ceva cu nişte dinamită confiscată de la nemţi, nu puteam detecta nenorocirea.

Am apucat să beau fix două guri de cafea rece şi veche când am auzit primele împuşcături. Nemţii contraatacau iar noi eram ţinta. Ei aveau nevoie de canalele acestea pentru a putea trimite trupe peste tot în oraş sau pe câmpurile din apropiere. Noi trebuia să menţinem controlul acestor canale cu orice preţ.

Ieşim afară, sub o ploaie deasă de gloanţe, prin fum, să ocupăm nişte poziţii care să ne permită să luptăm omeneşte. N-am apucat să mă dezmeticesc bine care este exact situaţia că două grenade au căzut aproape de mine, mult prea aproape. Pentru prima dată îmi tremura arma în mână. Mă uit în jur şi văd că unul dintre oamenii mei zăcea lângă mine, pe caldarâm, în spatele sacilor cu nisip. În faţă era un pod metalic pe unde nemţii încercau străpungerea.

Nu puteam face nimic, nemţii trăgeau în direcţia mea cu tot ce aveau. Pentru prima dată m-am simţit neputincios. Nu puteam să scot capul să trag iar grenade nu mai aveam. În timp ce analizam repede situaţia am auzit o bubuitură puterncă. Şi încă una. Şi încă una. Mă uit mai bine şi văd că unul dintre oamenii mei o luase complet razna. Treăgea după nemţi folosind un tun flak (anti-tanc), amplatat pe marginea primului canal. În câteva minute să lăsă liniştea. Dar nu liniştea aceea apăsătoare cu care sunt obişnuiţi civili, ci o linişte răscolitoare, în sensul că nu se mai auzeau arme ci doar gemetele răniţilor. Nouă ni se părea linişte, pentru că am învăţat să facem abstracţie de durerea inamicilor răniţi.

Şi-atunci îmi vine o idee. Mă târăsc repede până lângă tun şi văd că omul meu, un tip cu o vedere foarte bună, era ok, puţin cam nervos, dar nu era rănit sau ceva. Şi-i propun să folosim tunul ăsta ca să scăpăm de submarin. Îmi spune că în principiu se poate, dacă am reuşi să detectăm poziţia lui prin apă. Ok, e un plan şi ăsta, spun eu. Mă duc repede la restaurantul unde era operatorul radio care îmi spune că a vorbit cu colonelul şi că a trimis nişte întăriri. Îi spun să mi-l dea pe colonel prin staţie. Îi explic planul, cu menţiunea că momentan nu-l puteam detecta.

Unul dintre oamenii mei care şedea înăuntru, rănit fiind, vine cu soluţia pentru detectare: să aruncăm în apă carbid de la şantierul naval. Şi să tragem cu tunul acolo unde nu iasă bule. Genial de simplu. Vorbesc iarăşi cu colonelul, care-mi proimite să trimită tot carbid-ul pe care-l găseşte în şantierul naval.

Pe la orele prânzului au venit şi întăririle. Vreo 8 oameni, înarmaţi cu tot ce au putut lua de la nemţii căzuţi în luptele care durau deja de vreo patru zile în acest oraş: opt cutii de grenade, muniţie şi câteva fire de dinamită, cu care nemţii intenţionau să dărâme un pod, undeva la sud de oraş. Dar cel mai important este că ne-au adus mult carbid. Împărţim muniţia şi ne ampasăm fiecare pa marginea unuia dintre cele trei canale navigabile.

O zi întreagă am probat toate cele trei canale, fără succes, deşi rapoartele indicau faptul că submarinul trecuse pe lângă noi şi dusese trupe la marginea oraşului, iar acum ameninţau să ne înconjoare în centrul oraşului. Cu greu am reuşit să menţinem o linie de aprovizionare, lată de câteva sute de metri. Pur şi simplu trei canale erau prea multe, nu le puteam monitoriza pe toate. Şi deja stocul de carbid începea să se epuizeze.

Vorbesc prin radio cu colonelul să-mi trimită vreo trei genişti şi-mi spune că nu are de unde atâţia, dar că imi trimite unul singur. Cel mai bun pe care-l are. Era deja seară. Spre dimineaţă, printe împuşcăturile unui lunetist apare şi omul cu pricina şi mă întreabă care-i planul. Şi-i explic: trebuie să blocăm două canale navigabile şi să forţăm submarinul ăla nenorocit să treacă doar printr-unul, pentru că altă şansă nu aveam.

Pentru a le bloca trebuia să dinamităm un frumos pod rutier, destul de aproape de poziţiile noastre. În cel mai rău caz trebuia să dinamităm tot podul astfel încât să blocăm toate cele trei canale. Problema era că existau şi alte canale pe unde s-ar fi putut strecura submarinul şi că, dărâmând podul ăla cu totul, nu vom rezolva chestiunea transportului trupelor în spatele liniilor noastre.

Pe la orele prânzului, şi nu fără efort, genistul a reuşit să amplaseze dinamita aia astfel încât două din cele cinci secţiuni ale podului să blocheze două dintre canale. Nu ştiu nici acum ce a fost în sufletul omului când au început inamicii să tragă după el cu lansatorul de grenade. Nu-l puteam ajuta decât cu un mic baraj de mortiere. Trăgeam ca orbii în clădirile de unde trăgeau nemţii după el, un fost spital şi o grădiniţă.

După vreo câteva ore de chin vine genistul la mine, rănit, şi-mi spune că dinamita a fost montată, dar că a pierdut detonatorul când un obuz a căzut aproape de el şi că fără detonator nu putem face nimic. Îi ofer voluntari pe doi dintre băieţi, mai subţirei, să meargă să îl caute. Norocul lor a fost că era ceaţă şi întuneric. Ghinionul a fost că unul a nimerit fix pe o mină. Dar cel de-al doilea a gasit detonatorul ăla, la fel de nenorocit precum submarinul de ne bântuia.

Spre dimineaţă dinamităm podul. Într-adevăr, genistul trimis de colonel era cel mai bun. Segmentele de pod au căzut exact cum ne doream noi. Acum urma doar să probăm canalul rămas. Practic noi pescuiam la submarin. Puţin înainte de lăsarea serii unul dintre butoaiele legate cu sfoară de la începutul canalului începe să se mişte şi la un moment dat intră complet sub apă. Ăsta era semnul că vine submarinul ăla nenorocit. Aruncăm ca bezmeticii carbid în apă şi observăm cum ies bulele. Unul dintre oameni se târa repede în dreptul zonei de unde unde nu ieşeau bule, marcând, astfel, botul sumbarinului.

După trei lovituri cu flak-ul au început să iasă cadavrele la suprafaţă. Dacă aţi auzit vreodată de râul Styx din mitologie, vă spun sincer, canalul ăla blestemat era. Gazul emanat de carbid ardea la suprafaţa apei în care pluteau cadavre. Bule, foc, sânge, apă murdară şi cadavre. Ăsta era canalul în acel moment. Oribil.

După vreo alte trei zile oraşul era deja complet în mâinile noastre iar noi urma să plecăm în altă parte. [..]

– Va urma. –