Din ciclul "Pentru un om inteligent câteodată pot fi îngrijorător de prost" astăzi episodul întâi "De ce plângi fă?". Faza este reală. Fail-ul este şi el real. Luaţi aminte…

Mie mi-a plăcut de o fată, Raluca, încă de când eram în clasa a 2-a. Ei bine, când eram in clasa a 5-a, am făcut o fază thriller unei fete, Nuţi. Şi săraca nu avea nicio vină, alta decât că îi plăcea de mine.

Ţin minte că era la sfârşitul lui Mai sau începutul lunii Iunie. Şi eram afară la joacă, într-o Sâmbătă după-masa, cam pe la ora 18 aşa. Ca orice copil pierdeam vremea (a se citi mă jucam) în parcul din faţa blocului. Şi nu mică mi-a fost mirarea când apare Nuţi pe acolo. De obicei ea nu venea în parcul ăsta, chiar dacă stătea aproape de el.

Şi, noh, apare ea. Bla bla bla. Nu mai ştiu exact cum facem şi ajungem să stăm pe o bancă în parc. Şi iarăşi nu ştiu cum se face dar la un moment dat mă ia de mână. În fine. Povestim tot feluri de nimicuri, ţinându-ne de mână, bla bla bla.

La un moment dat apare un coleg, Radu, mai gelos aşa, pentru că Nuţi era frumuşică, adică mai mică de înălţime, dezvoltată (dacă mă înţelegeţi) şi destupată (dacă iarăşi mă-nţelegeţi)…

Şi, la un moment dat, se întâmplă următoarea fază:

– Şi zi Robi, Nuţi este prietena ta?

Nuţica era toată un zâmbet, mândrie nevoie mare…

– Cine mă? Nuţi? [Adică cea care mă ţinea de mână, pe bancă, în parc şi care în momentul ăla era  lângă mine…] Nu mă, nu mă interesează pe mine Nuţi. Nu este prietena mea!

Şi nu ştiam de ce Nuţi îmi strânge mâna şi mai tare şi începe să plângă. Ceva mi se părea mie ciudat acolo. Şi îi spun:

– Nu înţeleg de ce plângi, doar am fost sincer…