Aceasta este povestea completă incluzând şi prima parte (de aici), pentru o lectură mai uşoară. Sper să placă. Eu unul m-am străduit.

Elena se născuse la începutul secolului XX într-o familie de ţărani din mijlocul Bărăganului şi, ca orice copil, mergea la şcoală, ajuta la treburie casnice, şamd. Era o copilă cuminte. Avea 16 ani când a venit la Bucureşti împinsă de foametea ce se instaurase în ţară, odată cu intrarea României în război, care război îi răpise deja fratele, tatăl şi iubitul. Ajunsese până la un punct în care viaţa ei aproape că se destrămase. Umbla desculţă, doar cu straiele de pe ea şi cu frumuseţea ei tulburătoare. Câteodată mai rupea câte o floare pe care şi-o punea în păr şi tot câteodată găsea câte ceva de lucru la oamenii mari, pe care-i ajuta la curăţenie sau la spălat rufele.

Săraca de ea, dormea pe unde apuca, de obicei pe câmp, însă odată cu venirea toamnei şi a frigului situaţia ei devenise disperată. Norocul ei a fost că s-a angajat la un restaurant, pe post de chelneriţă, şi că proprietarul îi dăduse voie să doarmă în pod. Măcar nu ploua pe ea. Pur şi simplu nu mai conta că unii dintre clienţi erau hoţi şi încercau să o înşele la bani sau că încercau să abuzeze de frumuseţea ei. Nu de puţine ori se culca flămândă, fără un colţişor de pâine în stomac, din cauza clienţilor care se furişau afară şi "uitau" să plătească.

Da, lumea ei era aspră, o lume în care unii oameni avuţi furau de la cei ce nu aveau nici măcar ce pune în gură. Nu de puţine ori se gândise să le-o plătească cu aceeaşi monedă, dar se gândea că ar întina amintirea tatăului ei erou care, înainte de a pleca pe front, îi spusese: "Fata mea, acum eşti frumoasă, dar să ştii de la mine că frumuseţea unei femei este dată de cinstea sa. Să nu uiţi asta niciodată.". Iar ea n-a uitat.

Din păcate, însă, odată cu iarna războiul ajunse la Bucureşti, chiar de Moş Nicolae, când cavaleria germană a intrat în oraş, iar burghezii fugiseră la Iaşi, pentru a se adăposti, astfel încât restaurantul nu prea avea clienţi iar când aceştia totuşi veneau, erau nemţi. Ei îi era frică de nemţi, căci ei îi uciseră în război o bună parte din ceea ce iubea, dar nu avea de ales, pentru a supravieţui trebuia să îi servească şi pe ei, nişte clienţi gălăgioşi şi pe undeva imprevizibili.

Într-o seară, însă, în restaurant intră un domn, înconjurat de soldaţi, un colonel. Tănăr, frumos şi respectuos care impunea la rândul lui respect. Se aşează la o masă alături de alţi doi ofiţeri şi cere ceva de mâncare şi de băut. Elena se apropie cu teamă de ei, cu farfuriile în mână. Citindu-i teama de pe chip, colonelul spune, într-o română stâlcită dar inteligibilă:

– Domnucă, fiţi fără teamă. N-am ales noi să venim aici şi onoarea noastră de militari nu ne permite să facem rău civililor…

Elena se apropie de masa lor, aducându-le mâncarea şi băutura, dar fără a-l privi în ochi. Când ajunsese lângă masă colonelul se ridică în picioare în stil milităresc şi spuse:

– Hans. Eu sunt Hans.

Elena nu răspunse. Neamţul luă loc şi se puse pe mâncat şi pe băut alături de comeseni, într-o linişte apăsătoare, în contrast cu ceilalţi clienţi. La plecare a plătit consumaţia exact, fără a lăsa ciubuc, lucru foarte elegant din parea lui, dealtfel, pentru că a evitat să o pună pe ea într-o postură delicată. Ea n-ar fi luat ciubucul, iar Hans ştia bine.

Din acea seară Hans devenit un client fidel de-al restaurantului, venind chiar şi de trei ori pe zi, mereu cu aceiaşi ofiţeri lângă el. Încet încet atmosfera devenise mai relaxată între cei doi iar într-o noapte rece de iarnă Elena mergea zgribulită prin mahala pentru a-şi ajuta o colegă să nască. Moaşa trimisese după ea, că este o fire puternică ce nu se pierde uşor. La un moment dat o caleaşcă trage fix lângă ea şi din interior o voce îi spune:

– Domnucă, dumneavoastră mergeţi pe jos pe frigul acesta…

Era Hans. Ea se-ntoarce şi admite că este grăbită, spunându-i că merge să ajute la o naştere. Dacă nu ar fi fost grăbită poate nu s-ar fi urcat în caleaşcă. Dar s-a urcat iar Hans a dat ordin birjarului să se grăbească spre adresa indicată. Nici n-au ajuns bine că Elena sărise din ea şi fugise într-o casă dărăpănată şi după toate aparenţele suprapopulată. În noapte se auzeau ţipetele unei femei în chinuri şi ale unor femei pripite şi depăşite de situaţie…

Elena îşi privea prietena întinsă pe un pat, respirând sacadat şi ţipând de durere, cu ochii ieşiţi din orbite şi a căror lumină părea mai de grabă draconică. Se uită la moaşă care era depăşită complet de situaţie, din cauza unor complicaţii. Toţi erau disperaţi şi neputincioşi, fiindcă nu aveau bani de doctor. La un moment dat se aud trei bătăi puternice în uşă:

– Deschideţi.

În casă se aşternu brusc o linişte crâncenă. Omul de la uşă insistă. Soţul femeii îşi face curaj şi deschide uşa. Era tot Hans. [Cine altcineva? Baba Novac?] care intră înăuntru, se spală pe mâini şi dă nişte ordine în germană celor doi ofiţeri care-l însoţesc pretutindeni. Aceştia fug din încăpere şi se întroc cu o trusă medicală. Cu o voce fermă Hans le spune celor din încăpere:

– Sunt medic militar şi am să aduc copilul pe lume. În războiul ăsta nenorocit o naştere este un mic miracol iar Crăciunul este aproape…

Fără a-şi lua ochii de pe pacientă dădea ordine tuturor din încăpere care pe nesimţite au început să se mişte precis ca o maşină. Vocea lui era fermă şi nu lăsa loc de interpretări, mâna îi era fermă iar mintea concentrată. Naşterea a fost un succes iar mama se simţea bine, mai ales că avea gemeni. Ca la ordin Hans se ridică de pe scaunul pe care şedea. Se ridică şi ofiţerii şi dau să plece:

– Nu v-aş putea niciodată mulţumi, spuse soţul femeii către Hans.

– Nu aveţi de ce să îmi mulţumiţi. Mi-am făcut datoria de medic şi de om. Circumstanţele au făcut să fim inamici, dar ca oameni nu văd de ce am fi duşmani.

Şi plecă însoţit de ajutoarele sale. Ba chiar continua să meargă la restaurantul unde lucra Elena şi se comporta firesc, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar ceva se întâmplase, Elena începuse să vadă omul din el, dincolo de soldatul inamic ce apărea în faţa ochilor. Şi încet – încet începuseră să se împrietenească.

Într-o Duminică de primăvară, pe la jumătatea lui Mai, colonelul venise ca şi alte dăţi să ia masa la restaurant doar că de data aceasta adusese cu el o floare şi o rugase pe Elena să şi-o pună în păr. Iar ea s-a conformat. Era frumosă Elena, cu părul ei negru, cu pielea albă şi catifelată şi cu ochii ei negri, mari şi frumoşi în care lumina se juca şi lăsa refexii ciudate, ca nişte petale acoperite de rouă. Era veselă ca o rândnică şi păşea prin încăpere parcă pentru a nu călca visele cuiva.

Dar dincolo de ceea ce ea afişa se desfăşura o dramă. Îi plăcea de omul acela, deşi era un inamic, unul dintre aceia care i-au răpit nişte finţe dragi. Dar el era atât de drăguţ cu ea. Dar el era soldat şi om cu carte iar ea doar o femeie simplă. Şi atâtea gânduri şi dileme avea săraca…

Peste o săptămână Elena venea dis de dimineaţă de la biserică pe o ploaie cumplită iar Hans o luă în trăsură la el şi dincolo de conversaţia absolut banală pe care o aveau, el o luă de mână fără a-i spune nimic. Dintr-o dată ea nu se mai simţea singură şi a nimănui, războiul părea a fi departe iar el nu se mai simţea ca un intrus. Au continuat să meargă spre restaurant fără a spune nimic, două jumătăţi care îşi găsiseră complementul.

Pe seară el s-a furişat în pod, lângă ea şi au stat de poveşti toată noaptea. De acolo a aflat ea că tatăl lui fusese în slujba regelui Carol I şi că de acolo învăţase Hans să vorbească limba română sau că, fiindu-i dragi aceste locuri iar el fiind soldat, a preferat să devină medic militar decât să omoare oameni în război, oameni pe care îi simţea atât de aproape. Săteau la lumina lunii şi se priveau reciproc ca două icoane luminate de o rază divină, cu vocile tremurânde, cu mâinile tremurânde, cu inimile tremurânde.

Devenise un obicei pentru ei să se întâlnească pe furiş, seara, în pod, să se îmbrăţişeze şi să-şi manifeste afecţiunea.  Podul acela devenise palatul lor, locul în care el a devenit primul ei bărbat, atingând-o încet, parcă cu teama de a nu o sfărâma, strângând cu patimă sânii ei ca două pere mari ce dau în pârg, sărutându-i buzele moi, ca un vis de catifea…

Pentru prima dată în viaţa ei era fericită, de parcă întreg raiul îşi vărsase binefacerile peste ea. Ocazional se plimbau desculţi pe câmpuri cu flori, mergeau la scăldat într-un mic lac înconjurat de sălcii… Ocazional, pentru că Hans era medicul unui general şi trebuia să fie oricând la dispoziţia acestuia… A fost, oricum, o vară frumoasă şi nebună deşi era doar 1917…

Odată cu venirea toamnei frigul s-a lăsat şi între ei, fiindcă Hans fusese mutat la o altă unitate, mai aproape de front. Ea nu l-a mai văzut niciodată şi a primit doar o scrisoare de la el în care el îi spunea să meargă la un prieten de-al lui ca să îi aranjeze un nou loc de muncă, "undeva de unde să poată să strălucească şi să bucure inimle oamenilor". Devenise cântăreaţă într-o locaţie decentă unde a cântat mult timp după încetarea războiului. Devenise o divă a scenei prin graţia sa şi prin vocea caldă şi tremurândă ce bucura inimile tuturor.

Avea, totuşi, o viaţă decentă şi făcuse o mică avere, dintr-o casă într-un cartier decent, o maşină  veche şi alte asemenea lucruri pământeşti. Nu de puţine ori participa la baluri de caritate unde cânta cu patimă iar banii strânşi erau donaţi pentru şcoli şi spitale. Ea nu uitase niciodată de cei nevoiaşi şi nu uitase că cineva  deoasebit i-a întins şi ei o mână atunci când avea nevoie. Nu uitase niciodată de Hans şi de dragostea ce i-o purtase şi nu s-a mărtat niciodată, cântând mereu:

Inima mea este ca un lac uscat

Secat de arşiţa care în mine arde

Ca-n clipa când întâi ne-am sărutat

În tinereţile noastre cele albe.

Inima mea este ca un câmp cu flori

Altar ce ţi-l închin doar ţie,

Căci mă ţineai în braţe până-n zori

Şi nimeni nu mai ştie.

Dincolo de toate aparenţele Elena a avut o viaţă grea, pierduse o sarcină, copilul ei şi al lui Hans, singurul refugiu pe care mai spera să-l aibe, singura amintire de la el, întâia mare iubire. De aceea se şi cufundase în muzică, în cântări boeme şi-n teama de a mai iubi vreun alt bărbat. Deşi curtată intens, ea era mereu singură, într-o o singurătate înnebunitoare. Ea însăşi emana singurătate şi pierdere. Singurul lucru care n-o părăsise niciodată, însă, a fost teama de război, care teamă s-a şi materializat dealtfel într-un mod şi mai cumplit decât precedentul război.

În primii ani i-a fost cât de cât bine în ciuda lipsurilor de tot felul şi a situaţiei neclare din ţară  dar după insurecţia generală, când am întors armele împotriva nemţilor situaţia ei avea să ia o turnură neobişnuită. Casa ei fusese distrusă în timpul unui bombardament, la fel şi localul în care cânta şi doar arareori mai reuşea să susţină câte un spectacol iar banii de-abia dacă ajungeau de pe o zi pe alta. Încerca să se îmbărbăteze spunându-şi că va veni ea, pacea, într-o bună zi. Dar speranţele ei au fost ruinate odată cu intrarea trupelor "eliberatoare" sovietice în Bucureşti. În numai o săptămână îşi pierduse şi casa şi speranţa. Atunci a ştiut că Hans nu se va mai întoarce nicodată la ea. Privighetoarea tristă îşi pierduse vocea.

Cu ultimii bani îşi luase o cameră modestă într-o mahala insalubră din sudul Bucureştiului şi reuşise să se angajeze ca şi ospătăriţă la unul dintre puţinele localuri care mai aveau clienţi. Nu de puţine ori a fost bătută de clienţii ruşi, "prieteni ai poporului". Ba chiar, într-o seară aproape de sfârşitul războiului, când ţara era în haos, câţiva dintre clienţi au urmărit-o, au bătut-o şi batjocorit-o cu bestialitate în curtea unei biserici. Atunci privighetoarea îşi pierduse şi aripile…

După război s-a angajat ca şi croitoreasă la un salon de lux, care salon a fost închis de comuniştii ce falsificaseră alegerile pentru a veni la putere, pentru că nu tolerau activităţile economice care să nu fie controlate de stat. Se întâmpla la începutul foametei din anii 1950. Elena, privighetoarea noastră, îşi pierdu şi inima când aflase că mama ei a decedat şi că bruma de avere de la ţară, o casă şi nişte pâmânt i-a fost luată de comunişti şi colectivizată. Nu mai avea nimic şi pe nimeni, doar o încăpere insalubră în care nici electricitate nu avea iar seara mai croia câte o haină, cum mai găsea şi ea câte un client, la lumina lumânării. Era atât de săracă încât nici bani de lumânări nu avea şi topea ceara scursă de pe alte lumânări, adăuga un fir de in şi-şi făcea singură şi lumânările. Era deja bătrână, săracă şi singură, iar când se îmbolnăvea mergea pe câmp unde îşi culegea flori pentru ceai şi aşa se trata.

Şi totuşi, parcă nu era de-ajuns, nu. Într-o zi pe la începutul anilor 1960 cineva bătuse puternic în uşă, de trei ori. Cu inima exaltată fuge la uşă, crezând că este Hans şi că a venit în sfârşit la ea. Dar nu, era un funcţionar de la primărie şi membru de partid, care îi adusese cadou un ordin de evacuare, pentru că întreaga mahala urma să fie demolată iar în locul ei să fie construite nişte blocuri.

I s-a pus în vedere să plece chiar în dimineaţa aceea, fiindcă muncitorii aşteaptă. Dar nu putea să lase mica ei brumă de avere, templul vieţii ei, şi să plece spre nicăieri, aşa, deodată. Şi a cerut un răgaz care  nu i-a fost acordat. Mai mult, pentru că a încercat să-şi apere sărăcia, Elena a fost judecată sumar şi găsită vinovată de către comunişti. Era un duşman al poporului şi urma să petreacă un deceniu la închisoare. Nu luase cu ea decât un colier primit de la Hans înainte să plece pentru totdeauna şi un inel, primit tot de la Hans după prima noapte de iubire, când acesta i-a spus: "De-acum noi doi vom fi uniţi în faţa Domnului.".

Colierul i-a fost confiscat de un miliţian care a interogat-o şi bătut-o o noapte întreagă spunându-i că acolo unde merge ea nu are nevoie de el. Inelul şi l-a ascuns în anus dar i-a fost confiscat de un gardian de la închisoare în timp ce o batjocorea împreună cu nişte cloegi, ca pedeapsă pentru că se îndrăgostise, cu mulţi ani în urmă, de un neamţ cotropitor. Tratamentele inumane erau la ordinea zilei şi într-un fel se resemnase cu ele, dar niciodată nu s-a putut resemna la gândul că privighetoarea era acum între gratii şi că vocea ei nu va mai încânta oamenii ci va striga de durere.

Ieşise după şase ani din ghearele iadului şi fusese repartizată undeva în provincie, într-un cămin de nefamilişti într-o fostă unitate militară, şi lucra pe un salariu de mizerie la o fabrică de confecţii pe post de femeie de serviciu. Se obişnuise până şi cu batjocura altora, în special a directorului, care-i reproşa că ea şi cei ca ea duseseră ţara în pragul distrugerii, ea care nu vroia decât să-şi facă un rost, să iubească şi să fie iubită.

Mai apoi a fost trimisă la ţară, să se pensioneze lucrând la un CAP în Dobrogea, aproape de Dunăre. Nici acolo nu a scăpat de batjocură, în special de la şeful de post, care o acuza de trădare, şi pentru fiecare măr sau cocean lipsă tot ea lua bătaie. Şi era deja bătrână… Salvarea ei a venit în Aprilie 1977, odată cu marele cutremur, când casa veche şi dărăpănată în care fusese repartizată s-a prăbuşit peste ea. Atunci nu a mai durut-o nimic iar paradoxul este că deşi pentru unii a fost un coşmar, pentru ea marele cutremur a fost o eliberare. Da, binefacerile comunismului…