Pentru cei tari de inimă încerc, din prea multă imaginaţie şi timp liber, să fac o incursiune imaginativă în mintea violatorului din Berceni. Articol nerecomandat tuturor categoriilor de cititori, dar în special minorilor şi femeilor însărcinate.

"[..]

Nu mă mai înţelegeam cu mama de nicio culoare. Cât am fost în armată îmi indruga verzi şi uscate despre Ileana, iubita mea, spunându-mi că-i curvă, că mă înşeală cu toţi din sat şamd. Chestia asta mă întrista nespus, căci o iubeam pe Ileana, singura fiinţă care îmi arătase iubire şi înţelegere, iar fiecare cuvânt al mamei îmi smulgea câte o părticică din inimă, câte o fărâmă frumoasă din suflet. Când m-am întors din armată prăpastia dintre noi s-a accentuat şi-mi era greu, mi-era imposibil să aleg între mamă şi iubită. Într-un final Ileana n-a mai rezistat certurilor la care o supunea mama şi m-a părăsit.

Atunci a fost momentul când gura mamei mi-a răpit cel mai frumos dar al vieţii, iubirea. Atunci a fost momentul când viaţa mea din gri a devenit neagră. După o vreme am plecat din sat, la oraş, în încercarea de a-mi construi o viaţă, dar sărăcia şi lipsa de educaţie m-au lipsit de şanse. Lucrasem ca muncitor necalificat pe diverse şantiere, dar banii erau puţini iar viaţa trecea. Am încercat să-mi găsesc jumătatea dar lipsa banilor era o piedică veşnică.

Într-un fel mă resemnasem cu faptul că sunt sărac, urât şi prost şi sperasem până în ultimul moment că viaţa mea avea să intre într-un făgaş normal. Din păcate n-a fost să fie, aşa că m-am întors în satul natal după cnci ani de rătăciri. Ileana se măritase şi avea şi un copil, un băiat, care, culmea, purta numele meu. Soţul ei era un om gospodar, dar nu înstărit. Îi era milă de mine şi mă mai lua la muncă, ocazional, fără teamă că ceva s-ar putea înrâmpla între mine şi soţia lui. Realizasem că leana este o femeie fidelă iar cuvintele mamei din armată mă revoltau. Eram trist, extrem de trist şi de ruşinat, aşa că toţi banii îi cheltuiam pe băutură. Pur şi simplu în anii aceia pierdusem rostul, sensul vieţii.

Mama mă certa mereu, spunea că sunt un eşec, că singurul motiv pentru care m-am născut este pentru că avorturile erau ilegale. Îmi spunea multe lucruri urâte care mă aruncau, de cele mai multe ori, în exasperare. Nu numai că o pierdusem pe Ileana, iubirea mea cea mai mare, dar pierdusem şi căminul, pe mama, prin manipulările şi prin cuvintele ei.

Într-o seară venisem băut  de la cârciumă, buimac de la gândul că Ileana este în braţele unui alt bărbat şi intru în casă. Era trecut de miezul nopţii când am intrat  în casă, unde mă aştepta mama, pusă pe scandal:

– Fi-ţi-ar curva aia a dracului! N-ai de gând să te potoleşti odatp şi să-ţi faci un rost că m-am plictisit de tine.

– Acum ce am mai făcut?

– Tocmai asta este, că n-ai făcut nimic. Niciodată nu faci nimic. Te-ai întors de la oraş să vii la curva aia de Ileana!

– N-am venit pentru ea.

– Piei din ochii mei că de nimic nu eşti bun. Trebuia să stai la oraş şi să mă laşi pe mine să-mi trăiesc bătrâneţile în tihnă.

– Am să plec.

[…]

Nu ştiu cum, dar în noaptea aia îmi pierdusem cumpătul şi-am omorât-o. Vroiam doar să tacă, vroiam doar ca vocea ei stridentă să nu-mi mai perturbe gândurile şi aşa destul de negre. Paradoxal, ultimele lucruri pe care le-am discutat au fost:

– Niciodată nu mi-a plăcut de Ileana aia a ta. În fiecare Dumincă când venea de la biserică trecea pe la mine şi-mi lăsa câte o scrisoare pentru tine, cât ai fost în armată.

– Şi mie de ce nu mi-ai spus, fă?

– Pentru că eu am considerat că tu ai nevoie de o femeie harnică, nu de una iubitoare. Te-am  făcut, bă, că io-s deşteaptă.

De fapt această conversaţie este ultimul lucru pe care mi-l amintesc din acea seară. Dis de dimineaţă m-a luat poliţia şi m-a dus la secţie, la interogatoriu. Am recunoscut tot. Nu ştiu de ce dar parcă acum mă simţeam în sfârşit liber, parcă acum nu mai trebuia să îndur umilinţe şi cuvinte grele. Brusc devenism bărbat, la aproape 30 de ani. Păcat, însă, că liniştea aceasta sufletească a durat puţin, până am ajuns la penitenciar. Acolo am cunoscut umilinţa şi depersonalizarea, mizeria şi răutatea ce a mai mare. Nu de puţine ori am fost violat şi sodomizat de colegii de celulă. Eram în punctul în care ajunsesem să fiu depersonalizat, sec, flasc. Pur şi simplu nu mă  mai puteam împotrivi, nu mă mai puteam apăra. Ajunsesem o cârpă, iar eu mă simţeam neputincios, vlăguit,când am primit eliberarea condiţionată.

Într-un fel mă speria această eliberare, iar într-un alt fel mă bucura pentru că-mi dădea şansa de a-mi reface viaţa. Din păcate, însă, această eliberare era o capcană întinsă de soartă, pentru că nu aveam unde să mă duc, la cine să mă duc. Şi nici nu aveam unde să muncesc să mănânc o pâine, nu aveam nimic decât un trecut urât şi plin de greşeli ce avea, până la urmă, să mă doboare.

Aproape un an de zile am încercat să-mi găsesc un rost, fără succes, însă. Nimeni nu angaja un criminal, nimănui nu-i păsa, nimeni nu mă ajuta. Şi aveam nevoie de ajutor, la naiba, aveam nevoie de ajutor. Eram o victimă în tot rahatul ăsta, o victimă a ideilor preconcepute ale părinţilor, eram un câine hulit pe care nimeni nu-l mai dorea. Nu vroiam decât să-mi fac o familie şi un rost şi nu mi-a fost scris să-mi fac.

Lucram pe unde apucam şi chiar cunoscusem o florăreasă chipeşă ce mă plăcea. Ba chiar odată am ajuns şi la ea acasă, la ea în pat, însă anii de abuzuri din închisoare şi-au spus cuvântul. Devenisem impotent, nu fizic, ci psihic. Gândul că o femeie m-ar putea dori mă speria îngrozitor şi mă făcea să mă pierd. Ea, florăreasa, mi-a arătat înţelegere şi bunăvoinţă, dar frustrările erau prea mari, prea intense şi nu o puteam iubi fizic.

Mi-am dat seama că pentru a-mi reveni am nevoie să fiu cu o fată tânără şi neiniţiată şi aşa am ajuns să le violez pe cele două fetiţe. Pentru câteva clipe m-am simţit bărbat, chiar dacă într-un mod greşit, grotesc. Într-un fel îmi părea rău de ele, dar mai rău îmi părea de mine. Aveam nevoie să redevin bărbat pentru a-mi pune viaţa în ordine. Îmi păreau rău că acele copile nevinovate trebuiau să sufere, dar şi eu suferisem suficient, la rândul meu. Oare eu nu aveam dreptul de a duce o viaţă normală?

Acum privesc oraşul gri din maşina poliţiei ce mă va duce înapoi la închisoare, de unde probabil că n-am să mai ies niciodată. Nu vroiam decât să am o viaţă normală, nu voroiam decât să-mi pun viaţa în ordine. Ceream, oare, prea mult?

[…]"