Incursiune într-o minte deosebită
Oamenii sunt niște simple numere cu suflet, mă gândeam contemplând ideea că pentru a fi un om bun, este suficient să sădești fericirea în mai mulți oameni decât întristezi. Desigur, asta nu înseamnă că a fi în slujba binelui este un lucru facil, deși este natural. Sau, mă rog…
Să fiu sincer, de multe ori am contemplat filozofic ideea de luptă dintre bine și rău care se dă în sufletul fiecărui om, mai puțin în sufletul meu, pentru că eu am fost dintre acei foarte puțini în care sufletul este ancorat atât de tare în binele altora încât…
Dar nu, că nu am vrut niciodată să fiu perfect, ci doar mi-am dedicat toată viața și vocația binelui celorlalți. Iar asta nu mă face perfect, nu mă face neapărat mai bun, ci doar mă face să fiu iremediabil legat de munca mea, de meseria mea.
Îmi dau seama că nu sunt ceea ce s-ar încadra în tiparele normale, ba chiar admit că s-ar putea să fiu un caz atât de extrem de psihoză, încât să fi ajuns pe partea cealaltă, să fiu un invers-psihopat. E cam nenatural, știu, dar cineva trebuie să se sacrifice pentru binele absolut al celorlați, cu atât mai mult cu cât vorbim despre chirurgie pediatrică.
Sigur, au fost momente în viața mea când atârnam între Dumnezeu, boală și familie, dar eram atât de absolvit de munca pe care o făceam încât nu mi-aș fi iertat mie să trebuiască să aleg între familie și pacienți. Nu mi-aș fi putut niciodată ierta să nu-mi pot petrece timpul alături de pacienți. După cum spuneam, oamenii sunt un fel de numere cu suflet și aș fi avut de ales între soție și copii, și pacienți. Iar pacienții sunt mai mulți. Aritmetica sufletului e simplă și nu cântărește la fel ca rațiunea.
Poate am un fel de har, poate este doar o iluzie, poate este doar ceva ce nu poate fi explicat rațional și științific, dar eu simt că văd potențialul unui copil, viitorul, viața, fericirea cu supărările care vor veni, cu bucuriile inerente și tot. Și când vezi toate acestea în fața ochilor, chiar înainte ca cel vizat să le vadă, simți că ai un fel de responsabilitate divină, simți că este de datoria ta să nu-ți tremure bisturiul în mână în timpul operației și să faci un fel de pact cu divinitatea pentru a-l face bine pe copil.
De fapt nu, eu nu am fost un chirurg pediatru, ci am fost un semănător de vise împlinite. Și deși acum, la final de viață, nu mai am o familie, deși am locuit într-un spital, chiar și după ce am fost obligat să mă pensionez, pot spune că am avut o viață mai plină și mai împlinită decât orice familist.
Acum plec dintre voi fără niciun regret. De fapt, plec într-o anume semi-uitare, întrucât dacă cei 50,000 de pacienți m-au uitat, înseamnă că mi-am îndeplinit vocația și nu mai sunt bolnavi, deci nu mai au niciun motiv să mă păstreze în gând și în suflet. Deși eu încă îi mai păstrez pe toți la mine în suflet. Pe toți și pe fiecare în parte, pentru că toți sunt parte din mine, iar Dumnezeu este parte din toți.
De fapt, îi mulțumesc Domnului care acum mă cheamă la el, și dintre voi plec împăcat că am putut face atât de mult bine, atât de mulți ani! N-aș fi putut face nimic fără harul divin pe care Dumnezeu mi l-a insuflat. El, Dumnezeu, era chirurgul. Eu eram doar unealta Sa.
Dar adio! Să fiți sănătoși!
Monolog imaginar al doctorului Alexandru Pesamosca (1930 – 2011). Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Au fost nişte reportaje pe A3 la un moment dat cu aceşti bătrânei care au influenţat într-un fel sau altul multe vieţi şi care au fost daţi uitării.
Dumnezeul sa-l odihnească!
Nu am văzut documentarul respectiv.
DACA VREI SA MA crezi s-a zbarlit pielea pe mine cand am vazut ca a murit….stiam cine este a salvat un copilas de la mine din bloc si asa am aflat de el inainte sa se duca era un om cu suflet mare…..din pacate “era”
Ce a pățit copilașul?