Fiindcă azi e vineri iar mâine sunt la Deva la blogmeet, decalez cu o zi unele dintre articolele programate pentru mâine. Desigur, când îmi termin treaba le scriu şi pe cele pentru astăzi. Ţin să vă povestesc o fază extrem de nasoală.

Într-o vineri după-masa mă duc la o fostă de-a mea, pe vremea când încă eram împreună, la vreo 50 de Km de casă. Plec de acasă pe la ora 13 iar pe la ora 14 şi 30 de minute eram la ea. Ea era singură acasă şi tot. Rai, ce mai. Eram cel mai fericit om de pe pământ. Viaţa era roz!

Dar nu ştiu cum dreq nu mi-am închis telefonul. Şi să nu spun că pe la ora 16,30 mă sună taică-mio şi-mi spune că şi-a uitat cheile acasă. Pfuai, să înnebunesc, nu alta. Încerc să-i explic la om că situaţia este un pic cam delicată. Dar nu avea cine să vină să-l lase în casă, pentru că, fix în acea zi fatidică, maică-mea era la Deva (100Km). Soră-mea era şi mai departe, aşa că io eram cel mai aproape. Şi aveam cheie.

Şi nu zic cum am plecat, amărât şi trist, din braţele ei, ca să merg să deschid uşa aia nenorocită… Săraca*, cred că nici până în ziua de azi nu m-a crezut, deşi i-am explicat, cu adânc regret, că noh, la faza asta eram strâns cu uşa.

Cam nasol să mergi să te drăgăleşti şi să trebuiască să pleci…

* Să nu spun eu cât de rahat m-am simţit…