„Câinii le-au mâncat copilul dar ei sunt vedete TV”
Bogdan, oarecum în mod just, se întreabă:
Cum poți să te lansezi într-un tur al televiziunilor și să șezi aparent senin în studio la câteva zile după ce ți-ai îngropat copilul sfâșiat de câini? De unde ai puterea asta? Cum poți accepta să dai interviuri? Cum poți vorbi, cum poți gândi? De asta îți arde ție?
Iar baxt, într-un comentariu la Zoso pe blog se întreabă:
DAR, cand copilul iti este mort depus la capela, cu o noapte inaintea inmormantarii, tu, ca parinte te apuci sa scrii pe faceboock articole din constitutie? In ziua urmatoare inmormantarii, atat ei, cat si bunica fac turul televiziunilor de cancan, pt hiene de audienta gen Maruta, Gherghe etc, ce fac bani din vata din nas si unde printre lacrimi vine o asistenta sexy sa multumeasca sponsorilor emisiunii?
Cam da, în timpul unei astfel de drame, poți să umbli la televizor și să faci orice din exterior ar putea părea cumva reprobabil.
Ce nu este reprobabil, ci profund uman, este că părinții încearcă să-i dea un sens morții violente și absurde a copilului. Logic, nu? Dacă n-ar face nimic, ci ar boci în beznă, decesul copilului ar fi fost inutil. Așa, mergând la televizor să vorbească despre drama lor, părinții îndurerați încearcă să transforme o dramă într-o cale către găsirea unei soluții la o spinoasă problemă de civilizație.
În această manieră, a creării unui scop în jurul durerii, părinții își jelesc copilul. Și este normal ce fac acești părinți, la fel cum e normal ca unora să li se pară ciudate acțiunile lor, dar nu este firească profunda lipsă de empatie cu care unii dintre cetățeni îi tratează pe acești oameni.
Dragii mei, oameni diferiți jelesc în moduri diferite. Unii stau și plâng până nu mai au lacrimi de plâns, alții își curmă suferința și zilele, unii îndură și o iau pe căi greșite, iar alții se fac albie de porci pentru a preveni pe viitor drame ca a lor, fie că vorbim despre decese cauzate de cancer, alcoolism la volan sau, iată, lacunele civilizației autohtone.
Îmi pare rău că unii oameni sunt câinoși și pot să înțeleg că acuta lipsă de empatie este un mecanism de apărare împotriva mizeriilor cotidiene – vedeți Dvs.?, și alienarea asta este tot o formă de a jeli! – dar cred că se impune să fim umani, deci empatici, și să punem problema în mod cinstit, deschis și – evident – uman.
Așa că se impune întrebarea:
– În condiții asemănătoare, eu ce aș fi făcut? Aș fi stat locului, așteptând să-mi treacă? Sau m-aș fi făcut frate și cu dracu și m-aș fi folosit de toate mijloacele puse la dispoziție pentru a preveni o viitoare dramă asemănătoare, inclusiv defilându-mi fundul pe la toate televiziunile, oricât de jegoase, întrucât scopul salvării vieții umane scuză de conținut orice înjosire, orice nemernicie și orice înfierare nefondată?
Nu spun, deci, că este bine sau este rău ceea ce au făcut părinții lui Ionuț. Prefer să mă întreb dintr-o perspectivă est-asiatică:
– Este util (bine), sau nu (rău) ceea ce părinții îndoliați au făcut?
Și la final:
– Dacă părinții au o scuză (jelitul), voi ce scuză aveți?
Eu m-as fi dus si la OTV, cu cat e mai discutat un subiect cu atat sunt mai mari sansele sa se schimbe ceva. Mai bine sa ma judece toti, dar sa nu mai moara alti copii, decat sa fiu demna si totul sa fie uitat peste o saptamana.
Exact. Mi se pare o chestie atât de elementară, încât e cumva jenant să trebuiască să vorbim despre ea.