Am o babă în bloc. Nu știu ce a muncit la oraș toată viața, în Cluj. Dar dacă are o pensie de 350 de lei, e cert că n-a inventat nimic, n-a scris nimic și nici n-a împins lumea în sus.

No, dumneaei și-ar dori un trai mai bun și crede că așa e decent, să bagi toată ziua cărneturi. Pe de altă parte, însă, dumneaei nu știe să-și deschidă yala de la cutia poștală. Mă rog, dumneaei spunea că nu poate, c-a avut mâna ruptă, ceea ce ridică niște semne de întrebare.

În primul rând, pentru că ne întâlnim la prânz, des, când o prind că mă spionează. Și nu am văzut-o cu atele. Apoi, pentru că ținea cheia în mână în poziția corectă, deci nu avea vreo disfuncționalitate la mână.

No, doamna asta cere să trăiască decent, ceea ce mie mi se pare indecent. Adică, după părerea mea, dacă până la vârsta senectuții ai strâns doar câțiva ani de muncă, să-mi fie cu iertare, dar dacă așa oameni merită să trăiască decent, cei harnici și muncitori ce mai merită?

Apoi, fiul dumneaei a venit de la muncă din Ungaria de sărbători. Se și vede, după cutia poștală ruptă de la apartamentul vecin. Ce-o fi fost în capul lui, nu-mi explic.

Dar îmi explic faptul că la ei în neam inteligența este mai rară ca filoanele de aur de la Sibiu. De aceea, consider că decența existenței lor este indecentă. Și poate greșesc. Dar, dacă greșesc, cine-mi poate răspunde la întrebarea: unde ar fi acum societatea umană fără muncă? Ce mai înseamnă decent sau indecent în acest context?