Citim în Republica:

[…] Era tânăr, sărac și plin de speranță. Alături de el, la un pas în spate, părinții lui, mai în vârstă, puțini la trup și îmbrăcați în negru, rămași parcă pe un drum prăfuit, de țară. Pentru ei, speranța pleca. Rămâneau niște telefoane rare de peste ocean. I-am privit cu luare-aminte, înțelegere și cu o profundă tristețe. Copilul lor, inteligent, frumos și făcut la bătrânețe […] pleca pe drumul fără întoarcere al străinătății. […] În urmă rămâneau ei, singuri, strânși unul într-altul în singurătatea lor sărăcăcioasă […]

Republica

Cred că vina nu este a tinerilor că pleacă, ci a bătrânilor, că așa de strâmb au așezat țara asta, încât te obligă să pleci. Copiii, dacă vreți, sunt victimele părinților, ale prietenilor părinților și ale rudelor părinților. Lipsa lor de etică, de respect, de implicare a dus la formarea unui mediu ostil, toxic, inhibitiv.

Dar mai este ceva:

Țara noastră devine o țară de părinți singuri, așteptând un telefon sau vizitându-și copiii pe alte meridiane, fără să cunoască limba nepoților sau înțelegându-se într-o altă limbă decât româna. Nu, copiii nu mai știu limba bunicilor.

Republica

Nu sunt de acord. Țara noastră mereu a fost o țară a părinților singuri, având copiii fugiți de sărăcia de la țară, de lipsa de oportunități și de buda din fundul curții, la fel cum sute de milioane de oameni de pe tot globul fug de sărăcie, și așa a fost de la începuturile umanității, pe când oamenii migrau în funcție de migrația animalelor pe care le vânau, și așa va fi până la sfârșitul umanității.

Acum 10,000 de ani, oamenii migrau acolo unde era mâncarea. Acum migrează acolo unde există posibilitatea de a face rost de bani de mâncare. Mijlocul s-a schimbat, mecanismul nu.

Apoi, de unde credeți că vine minciuna electorală „vom da 20,000 de euro tinerilor care se întorc acasă”? Este doar o exploatare barbară a singurătății unor oameni neputincioși în fața cinismului universului care nu-și schimbă legile pentru a reîntregi familii.

Dar mai este ceva: este auto-condamnarea la sărăcie a bătrânilor care nu vor să vină lângă copiii, că acolo, în insulele de sărăcie, li-s părinții îngropați și acolo au o brumă de iluzie de avere deși, singura avere reală a cuiva este familia, copiii.

Vedeți, deja chestiunea are mai multe aspecte, respectiv nu este uni-dimensională, așa cum am înclina să credem doar din citirea articolului respectiv.

Bine, suntem tineri, ce putem face? Să-i luăm pe părinți lângă noi, în lume? Să-i mutăm la oraș, unde au parte măcar de serviciile medicale de bază, eventual părinții cuplului să stea în același oraș, că nu-i putem ruga să stea împreună, înțelegând că fiecare om are tabieturile sale, iar bătrânii au nenumărate?

Nu, serios, ce soluții vedeți? Altele decât, desigur, rămânerea la veceul din fundul curții unde iarna nici ambulanța nu ajunge?

De asta spun că „țară” este un concept depășit, pentru că abstractizează conceptul de om/ oameni, iar oamenii, cum să spun?, sunt și vor fi oameni, respectiv se vor comporta ca atare, cu migrație, griji, neputințe, frustrări și suferință.