Drepturile omului, la fel ca oricare alt aspect ce ține de lume și de oameni, nu au și n-au avut nicicând o evoluție liniară, de-a lungul istoriei, în același areal geografic, perindându-se mai multe modele de abordare a drepturilor omului.

Evident, calitatea și cantitatea drepturilor omului determină – per ansamblu – calitatea civilizației în care acestea sunt conferite și nu este greu să ne imaginăm că-n perioada paleolitică oamenii nu aveau drepturi, dar nici obligații intrinsece, și că doar formarea marilor civilizații ale antichității a dus la formarea unor drepturi cetățenești, ca măsură de recompensă pentru susținerea financiară a cetății.

Dacă vreți, drepturile au fost moneda de schimb prin care, la începuturile civilizației, s-a convertit munca (sau banii ori produsele) în putere politică pentru reprezentanții statali.

Desigur, tot în acea perioadă, în Grecia s-a format democrația directă, în care fiecare cetățean putea candida și putea fi ales, drepturile colective fiind lărgite, în defavoarea drepturilor individuale.

A venit apoi haosul Evului Mediu când drepturi așa-zis inalienabile de-ale Antichității au fost date uitării, în detrimentul drepturilor colective și s-a renunțat – cred eu – la drepturile individuale în folosul total al comunității. În fond, războaiele cereau carne de tun iar așteptarea cetății era ca toți bărbații să meargă la oaste – adică s-a renunțat le dreptul de a nu merge la război – în favoarea dreptului colectiv de a exista ca nație/ popor/ voievodat/ cnezat…

Din punct de vedere social, consider eu, din Evul Mediu s-a ieșit în momentul în care s-a început tranziția inversă, de la drepturile colective înapoi la drepturile individuale, această mișcare fiind – adesea – asezonată cu răscoale sau revoluții.

Ca idee de principiu, toate revoluțiile moderne au avut la bază cererea unor drepturi, iar mecanismul social de negociere a drepturilor este motorul cetățeniei și al ordinii sociale, iar acest lucru este simplu de verificat: în țările în care drepturile individuale sunt mai consistente decât drepturile colective, numărul revoluțiilor tinde să fie mai mic, cu reciproca aceea care spune că în țările cu un grad mare de drepturi colective, dar cu drepturi individuale neglijabile, neliniștea socială tinde să fie mai mare, deci și riscul de revoluție este mai mare.

Astfel, în condițiile în care drepturile omului reprezintă doar o standardizare a drepturilor cetățenești și în condițiile în care drepturile cetățenești variază în timp atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ, putem să ne întrebăm ce ne rezervă viitorul?

Teoria mea este că viitorul nu sună bine, în condițiile în care Biserica are o din ce în ce mai importantă putere financiară – iar puterea financiară induce putere politică, deci legislativă, deci socială – și nu aș vrea să ajungem în situația de la 1860 când drepturile colective (de mers la biserică, de vot cenzitar etc) depășeau drepturile individuale (de acces la justiție), ceea ce a dus la perpetuarea unei stări sociale mai puțin propice pentru marea masă a populației.

Dar voi ce părere aveți despre drepturi și despre drepturile omului, în general? Credeți că progresul tehnologic garantează un minim nivel al libertăților cetățenești? Oare în contextul în care guvernele au controlul absolut asupra tehnologiei, asupra internetul, accesul la internet – adică la informație – devine un drept inalienabil?