„Deodată s-a deschis uşa şi a intrat în cameră o persoană cu înfăţişarea unui tânăr din picturile lui Leonardo da Vinci. Înalt cam de 1,85 m., cu un fizic de atlet şi care dintr-o singură lovitură te-ar fi putut culca la pământ. S-a uitat prin cameră şi s-a oprit în faţa lui Oprişan (…)

L-a prins apoi de bărbie, îndreptându-i faţa spre el şi a început să-l ameninţe: „Tu, banditule, eşti unul dintre ajutoarele lui Pătraşcu? Eu am să te omor cu mâinile mele!” ” Şi-a continuat inspecţia înfricoşătoare cu gesturi şi vorbe la fel de crude. ” Era vestitul Ţurcanu. (…)

Eugen Țurcanu

Singur ar fi putut doborî o sută dintre noi. La acea întâlnire cu Ţurcanu n-am putut să-i văd faţa decât un moment, dar am reuşit să o compar cu cea a unui om cuprins de o furie care nu avea margini. Era un bărbat frumos, ieşit din comun, cu capul mare însă cu trăsături fine, fruntea lată, buze senzuale, părul castaniu spre blond, ondulat şi nasul tipic clasic, grec. Ochii mari, exagerat de mari, albaştri, erau foarte expresivi. Când se încrunta, te înspăimânta. Bărbia specifică tipului voluntar. Râdea rareori şi râsul lui era plăcut, atrăgător. Corpul bine proporţionat părea corpul unui atlet de performanţă. Când îţi da un pumn sau o palmă, te dobora la pământ. Când se enerva era atât de crud, că distrugea totul în calea lui, ca un ucigaş feroce. Mai era apoi şi de o inteligenţă ieşită din comun şi cu o memorie formidabilă. Îşi aducea aminte de tot ceea ce declarase fiecare student în Piteşti şi Gherla. Era însă atât de satanizat că nu mai ştiai ce să crezi despre el. L-am asemuit unui înger căzut. Voinţa de putere cu orice chip îl dusese la nebunie. Devenise o brută degradată şi satanizată. Pe unde trecea el, prin declaraţiile obţinute prin chinuri, Ţurcanu răspândea în jurul lui o groază şi o frică încât tot ce era viu înmărmurea. (…)

Inteligenţa lui era orbită de beţia puterii, provenind din dorinţa de a se ridica deasupra altora, indiferent prin ce mijloace. Şi din cauza acestei orbiri, sau poate pentru că nu cunoştea comunismul în esenţa lui, Ţurcanu devenise un instrument orb de care se foloseau comuniştii. Iar răsplata i-au fost nişte rafale de armă care i-au ciuruit atleticul corp. Sângele celor pe care el i-a ucis probabil a cerut dreaptă judecată, de care să nu poată scăpa. Şi omul ticălos a căzut victimă propriei ticăloşii.

S-a zvonit în Aiud şi mai târziu în libertate că, înainte de a fi fost ciuruit de gloanţe, el ar fi strigat: „M-au înşelat bolşevicii iar eu i-am crezut, şi de tot ce s-a întâmplat la Piteşti şi la Gherla, numai eu am fost vinovat„. Cât or fi de adevărate aceste declaraţii, numai cei ce au asistat la execuţia lui ar putea-o spune”

(Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării)

De pe Facebook